E drept, că cel mai adesea am făcut-o  mai mai mult de nevoie decât de voie. E vorba despre Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie. Mai exact. Am marcat, în Estul Europei, deci şi în România, din 1945 până la finele anului 1989, în alte zone ale lumii mult mai mult decât preţ de 46 de ani, cu un zâmbet fals pe buze, zâmbet aflat foarte frecvent în vecinătatea rictusului, victoria şi apoi devenirile unuia dintre cele două mari totalitarisme ce au contaminat, influenţat, pervertit, schimonosit istoria secolului XX, comunismul. Ieşit precum nazismul din Marele Război care a sfâşiat Europa între anii 1914-1918.

În Prefaţă, profesorul Stanomir precizează: „Cartea de faţă nu se vrea o istorie a Revoluţiei Ruse, nici a Rusiei, nici a URSS. Ea reprezintă un modest efort de reflecţie în marginea modului în care anul 1917 se înrădăcinează în tradiţia rusă şi în cea europeană, pe de o parte, şi a manierei în care el stabileşte precedentul instituind un nou regim politic cu vocaţie universală, pe de altă parte.

Carevasăzică, da, e adevărat, comunismul s-a construit, vorba lui Adrian Cioroianu, „pe umerii lui Marx“. Şi ai prietenului acestuia, Engels. Care, ne aducem aminte de pe vremea şcolii, au făurit o aşa-zisă revoluţie în filozofie. Numai că modelul teoretic al celor doi, model care edicta că primele victorii ale comunismului se vor înregistra în ţări cu bine consolidate relaţii  de producţie capitaliste, nu prea şi-a regăsit transpunerea în realitate de vreme ce comunismul s-a instaurat în octombrie 1917 în Rusia. O ţară cu un nivel de dezvoltare economică la standardele Evului Mediu. Au contat autocraţia şi patrimonialismul din timpul Imperiului şi al Romanovilor, ajunse în colaps în februarie 1917. Au contat deopotrivă o sumă de alte idei şi specificităţi cărora le-a dat expresie şigaliovismul dostoievskian.

Octombrie 1917 nu este nicidecum, susţine profesorul Stanomir cu nenumărate argumente, continuarea lui februarie, ci o diabolică operaţie de cucerire a puterii bazată pe „formidabila energie a leninismului“ şi pe falsele lui valori şi „energizante“ - resentimentul şi ura. Eliberate odată cu octombrie 1917 şi care mai apoi s-au manifestat nu doar în Rusia lui Lenin, în URSS-ul lui Stalin, Hrusciov, Brejnev, ci într-o întreagă parte de lume. Resentimentul şi ura au alimentat şi au stat la baza leninismului, iar „totalitarismul, ca sistem de dominaţie al societăţii  este moştenirea pe care Lenin o lasă lui Stalin. Între cei doi continuitatea este dialectică, iar fondul leninismului se regăseşte în crimele lui Stalin. Transformarea URSS în anii de domnie ai lui Stalin este un proiect comunist. Democraţiile populare care apar în urma avansului sovietic de după 1945 sunt leniniste şi staliniste în identitatea lor. Anul 1917 contaminează omenirea.

Cartea Rusia, 1917 - Soarele însângerat - Autocraţie, revoluţie şi toatalitarism, continuare firească a unor preocupări mai vechi în domeniu, reface, cu numeroase referinţe bibliografice, cu recursul la o sumedenie de evenimente culturale, artistice, literare, politice (de la Bulgakov la Soljeniţin, de la Meyerhold la Tarkovski, Visoţki sau Okudjava, de la Anna Ahmatova la disidenţele din perioada brejnevistă) traseul pe care l-a impus cu forţa omenirii contaminarea cu pricina.

Are dreptate profesorul Vladmir Tismăneanu atunci când, în cele cîteva cuvinte de recomandare scrise pentru coperta a patra a cărţii notează că „pentru Ioan Stanomir, istoria rusă (eu aş zice că nu numai) a ultimului veac este inseparabilă de amprenta spiritului lui Lenin“. În fond, fiecare nouă preluare a puterii, fiecare succesiune, fiecare negare a mitului predecesorului s-a bazat pe enunţarea revenirii la idealurile leniniste (marxist-leniniste). Lucrul acesta s-a întâmplat chiar şi atunci când o revoluţie anti-comunistă, aşa cum a fost cea din România din decembrie 1989, a fost confiscată prin cuvintele demonice ale lui Ion Iliescu care a spus că Ceauşescu şi echipa au murdărit nobilele idealuri ale marxism –leninismului.

Jean-François Revel, citat în carte de Ioan Stanomir, făcea la un moment dat observaţia în conformitate cu care „comunismul a beneficiat în viaţă, ca şi în posteritate, de... clauza totalitarismului celui mai favorizat. Chiar şi defunct, chiar şi absent, comunismul este aureolat umanist. El este rememorat ca o tentativă temerară, dar nu mai puţin generoasă, de eliminare a inegalităţii, un vis care aspiră la justiţia socială“.

Marea întrebare este dacă moartea din 1989/1991 a fost una reală. Definitivă. Dacă nu cumva „memoria nobleţei comuniste“ nu poate deveni, la un moment dat, atât de perversă, de puternică, încât să-i determine resuscitarea. Epilogul consacrat de Ioan Stanomir Rusiei lui Putin mi se pare un util, un puternic semnal de alarmă.

Ioan Stanomir - RUSIA, 1917 - SOARELE ÎNSÂNGERAT - Autocraţie, revoluţie şl totalitarism; Colecţia Istorie, Editura Humanitas, Bucureşti, 2017