Nichita Stănescu a deschis uşile casei pentru o mulţime de poeţi şi-aproape toţi au încercat în tinereţe să scrie versuri în stilul lui, până şi-au găsit o voce. Deşi era voios şi îşi dorea să fie înconjurat de oameni, să le citească poemele recente şi să le povestească despre copacul Gică din faţa balconului, Nichita avea şi momente de melancolie, la care nu asista oricine.

Nichita Stănescu era poet de dimineaţa până seara. Vorbea aşa cum scria, iar dialogurile cu el cuprindeau jocuri de cuvinte lesne de desprins din fraze pentru a le aşeza în versuri. E unul dintre scriitorii cu care vă întâlniţi des pe Facebook şi aruncaţi un ochi peste fotografiile alb-negru sau îi recitiţi strofele, uneori în grabă, alteori în tihnă. Portretul poetului nu a rămas doar în cărţi şi pe internet, ci a ajuns, în 2013, şi pe oblonul unui anticariat din Iaşi, în apropierea altor elemente de graffiti. Aşadar, Nichita e pe stradă şi, câteodată, şi la radio, când Nicu Alifantis cântă: „Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!/ Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,/ Două culori ce nu s-au văzut niciodată“. Dacă aveţi de gând să mergeţi la Ploieşti, pe strada Nichita Stănescu, la numărul 1, o să găsiţi muzeul memorial omonim.

Cum se vedea Nichita pe sine? În ultimul an de viaţă, poetul şi-a făcut un autoportret, provocat de Aurelian Titu Dumitrescu, tânăr jurnalist şi poet la acea vreme, publicat ulterior în volumul „Antimetafizica“: „Acum, aproape la cincizeci de ani, am un metru şi optzeci şi patru înălţime, o sută zece kilograme, fluctuant cu cinci în plus sau în minus, părul de culoarea nisipului, amestec de blond cu fire albe, capul rotund, sprâncenele groase, ochi expresivi, nasul potrivit, buza de sus a gurii puţin lungită ca să nu mi se vadă cioturile dinţilor. (...) Nu pun niciun preţ pe îmbrăcăminte. Cu cât e mai suplă şi mai decentă, cu atât mă face să mă simt mai bine în ea. (...) Citesc pe apucate şi înţeleg pe rumegate. N-am fost niciodată precoce. Am învăţat întotdeauna foarte greu“. 

Geneza

Nichita Hristea Stănescu s-a născut la Ploieşti, pe 31 martie 1933. Când avea 5 ani, o privea pe mama lui cum

cânta la pian, iar ea l-a învăţat atunci „Valsul pisicii“ şi, doi ani mai târziu, l-a dat la lecţii private cu o profesoară. De obicei, după ce venea de la şcoală, nici nu intra bine pe uşă şi se aşeza la pian. Nichita a urmat primele două clase la o şcoală din oraşul natal, iar după ce a avut loc evacuarea localităţii, în vremea celui de-al Doilea Război Mondial, a absolvit-o pe a III-a la o şcoală din Buşteni, unde s-a mutat cu familia. „Poate uita vreodată o mamă prima zi de şcoală a fiului ei?“, se întreba Tatiana Stănescu, mama poetului. „Îi cumpărasem uniformă: un şorţuleţ gri-pepit cu fundă albastră şi basc alb; era foarte emoţionat şi în acelaşi timp foarte necăjit că şorţuleţul îi era prea lung şi nu i se vedeau pantalonii ca să ştie lumea că e băiat. Era atât de dulce, cu ochii lui albaştri, visători, cu părul blond, cu faţa lui îmbujorată, încât toţi credeau că e fetiţă şi el nu concepea acest lucru! Aşa că i-am scurtat şorţuleţul“. A povestit ea pentru un volum publicat în 1993 sub îngrijirea profesoarei Mariana Stănescu, sora poetului. Nichita a spus încolo şi-ncoace că a rămas repetent în clasa I, dar de fapt, mama îl retrăsese de la şcoală din cauza unei tuse convulsive şi, cu toate că a repetat anul, poetul a fost unul dintre premianţi. 

(Poetul, în braţele mamei

Reproduceri după fotografiile din arhiva familiei: Vasile Arsene şi Samoilă Lucaci)

„Bucălat, grăsuţ, cu ten trandafiriu“

În clasa a IV-a, s-a adăpostit cu familia la Vălenii de Munte, la 86 de kilometri de Buşteni, şi acolo şi-a continuat studiile. Dar nici în zonele montane n-a scăpat de atmosfera de război: ardeau copacii sub ochii lui şi, în plus, auzea bombardamentele. Atunci, ca mulţi alţii, a murit şi vărul lui, care i-a fost şi coleg de bancă, iar Nichita a acceptat cu greu că nu avea să-l mai vadă. „Prea mi-a nins şi mi-a plouat, de mult/ în copilăria mea cu nopţi grozave/ cântecul de moarte ca să-l mai ascult,/ gândul ca să-l rotesc peste cadavre“ – aceasta este prima strofă a poemului „Avertisment“, cu amintiri tulburătoare din acei ani.  

După război, familia Stănescu a revenit în Ploieşti şi Nichita şi-a văzut de şcoala gimnazială la Liceul „Sf. Petru şi Pavel“, astăzi Colegiul Naţional „I. L. Caragiale“. Învăţa cu plăcere la istorie, materie pe care i-a predat-o Nicolae Simache, cunoscut profesor şi istoric în oraş, cel care a deschis Muzeul Ceasului. Se mai descurca bine la matematică şi la fizică, dar mintea nu-i stătea doar la învăţătură. În anii de liceu, la acelaşi colegiu, a scos o revistă satirică împreună cu prietenii şi colegii lui: Emil Popescu, Mircea Petrescu şi Valeriu Pârvan – atunci, el şi Popescu au fost chiar eliminaţi trei zile din şcoală. Apoi, au editat o revistă de poezie, în care Nichita scria epigrame şi poezii ironice, în stilul lui George Topîrceanu, pe care-l descoperise de curând. Din ce-a mai citit în acele vremuri, nu i-au plăcut „Aminitirile din copilărie“, dar s-ar fi întors oricând la „Moby Dick“, „Călătoriile lui Gulliver“, „Don Quijote“ şi la Bacovia.  

Pentru împrospătarea memoriei cititorilor, în 2013, „Adevărul“ a vorbit cu Sergiu Utză-Băicoianu, unul dintre foştii colegi de liceu de-ai lui Nichita, care şi-l amintea „blond, cu ochii albaştri şi bucălat, grăsuţ, cu un ten trandafiriu pe care aproape îl simţeai că e sensibil. (...) Pe scurt, marele Nini Grasu, aşa a fost el la început“. Apoi, a devenit „Nini“. 

S-a dus la Politehnică, s-a-ntors de la Litere

Una dintre zonele ploieştene îndrăgite de Nichita era Parcul străjerilor, „locul pupului dulce între elevele şi elevii de

liceu“. Înainte să joace fotbal în neştire, Nichita se mai ducea şi la cinematograf  – „Stan şi Bran aviatori“ a fost primul film pe care l-a văzut, şi, de-a lungul timpului, l-a vizionat de vreo douăzeci de ori. „Mai erau şi minunatele filme de la cinematograful Timpuri noi, filme ştiinţifice, unde stăteam în rândul din urmă, cu un ochi la ştiinţă şi cu celălalt la eros. Cele mai scumpe pupuri din lume se dau în timpul documentarelor ştiinţifice“, a povestit poetul în dialogul cu Aurelian Titu Dumitrescu.  

(Alături de Mariana Stănescu, sora lui)  

Mariana Stănescu, sora lui cea mică, îşi aducea aminte în volumul pe care l-a coordonat că toate colegele ei de şcoală erau îndrăgostite de Nichita şi că unele îl supranumiseră „îngerul blond“. A amintit şi de deprinderea fratelui ei de a inventa, adică de a crea alte realităţi. „Asta era firea lui, el declara azi o biografie, mâine alta, poimâine alta – după starea lui de suflet, după cum simţea că biografia lui corespunde limanului său spiritual. (...) Spunea despre tata că a fost ţăran. Am însă carnetul de student al tatii la Academia Comercială. El spunea asta figurativ.“ 

Nichita îşi purta adesea capul printre nori sau cel puţin aceasta era impresia pe care le-o lăsa uneori celorlalţi. De pildă, a plecat la Bucureşti să dea admitere la Politehnică, iar când s-a întors acasă, s-a aruncat în braţele mamei: „Mămico, am reuşit!“. „Cum a fost? Greu?“, l-a întrebat ea. „ Nu. A fost uşor, că am dat la Filologie.“ „Cum la Filologie?“ „De ce să nu fac ceva ce-mi place mie?! Decât un inginer prost, mai bine un profesor bun!“, i-a răspuns poetul.  

N-a trecut mult de când a ajuns pe băncile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, că Nichita s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu, sora prietenului lui din copilărie, de care a divorţat după un an, căci fusese o decizie pripită, mai degrabă romantică. După moartea poetului, însă, Magdalena, care plecase în străinătate, a revenit în ţară, a recuperat pianul lui Nichita, confiscat de comunişti, şi l-a donat muzeului memorial din Ploieşti. 

La 20 de ani, odată cu încheierea relaţiei, poetul şi-a îndreptat atenţia asupra cărţilor şi a întâlnirilor cu viitori scriitori sau cu autori deja consacraţi –  printre colegii lui s-au numărat Ion Băieşu, Eugen Simion, Nicolae Ciobanu şi Aurelia Batali. În al doilea an de facultate, acasă la poetul Alexandru Tzigara-Samurcaş, Nichita l-a cunoscut şi pe Ion Barbu, căruia i-a citit cu patos câteva dintre poemele scrise până atunci. Aceea a fost şi perioada în care s-a îndrăgostit de Doina Ciurea, noua lui colegă. Ea venise de la Şcoala de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu“ şi fusese iubita poetului Nicolae Labiş, detaliu cunoscut de mulţi dintre studenţi. Aceia o priveau cu o anumită curiozitate, în special Nichita, cel care i-a făcut curte. Până la urmă, s-a îndrăgostit şi ea de poet, iar înainte să termine facultatea, cei doi s-au logodit. 

„Cearceaf din jurnale, perne din cărţi“

În ultimul an de studii, Paul Georgescu, critic literar, eseist şi unul dintre profesorii lui, i-a propus lui Nichita să lucreze cu jumătate de normă la „Gazeta literară“, revista Uniunii Scriitorilor. Acolo câştiga 280 de lei pe lună şi, pentru că banii erau puţini, dormea cu prozatorul Nicolae Velea, la fel de tânăr, într-o sală din capătul redacţiei, făcându-şi „cearceaf din jurnale, perne din cărţi şi pături din paltoane, căci venise iarna“. A tot schimbat locuinţele şi, la un moment dat, chiar publicistul Eugen Barbu l-a dus în casa socrilor lui, de pe Strada Intrarea Metaforei din Bucureşti. S-a mutat acolo cu tot cu „valiza de medic de ţară“, comparaţie pe care o întâlniţi în „Antimetafizica“. În martie, înainte să împlinească 24 de ani, Nichita a debutat în două reviste: „Tribuna“ şi „Gazeta literară“, dar pentru poet a fost mai important debutul din cea de-a doua publicaţie, cu poemul intitulat „1907“, astăzi numit „Ardea spitalul“ – aşa a precizat în preambulul antologiei de poeme „Ordinea cuvintelor“, dusă la bun sfârşit în ultimul an de viaţă cu sprijinul criticului literar Alexandru Condeescu. 

În 1962, Nichita Stănescu şi Doina Ciurea s-au căsătorit în sfârşit şi au rămas împreună zece ani, timp în care poetul, inspirat de soţia lui, a scris şi a publicat volumul de versuri „O viziune a sentimentelor“, împodobit cu poeme precum „Leoaică tânără, iubirea“, „Ploaie în luna lui Marte“ şi „Emoţie de toamnă“. 

Nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură 

În anii ’70, Nichita s-a îndrăgostit de eseista şi poeta Gabriela Melinescu, acum în vârstă de 75 de ani, iar relaţia

lor s-a desfăşurat pe parcursul tot a vreo zece ani, însă fără să se căsătorească, căci procesul de divorţ de Doina Ciurea s-a întins până prin ’81. Nichita i-a dictat Gabrielei Melinescu nouă dintre cele 11 elegii în decursul a două zile şi a două nopţi, într-o cameră de la marginea Bucureştiului. Lua pauze doar ca să alerge după ţigări, pâine şi ceai negru. Iată şi câteva dintre versurile celei de-a zecea elegii: „Sunt bolnav. Mă doare o rană/ călcată-n copite de cai fugind./ Invizibilul organ,/ cel fără nume fiind,/ neauzul, nevăzul, nemirosul, negustul, nepipăitul“.  Gabrielei Melinescu îi era greu să convieţuiască cu Nichita, a explicat ea ani mai târziu, pentru că amândoi erau „creatori“. 

(La Belgrad, în 1983 Foto: Predrag Mitić)

Din spusele ulterioare ale poetului, pare că Nichita a regretat acea despărţire mai mult decât pe oricare alta şi era gelos când se gândea la soţul acesteia, editorul René Coeckelberghs, cu care scriitoarea s-a mutat în Suedia. Deşi a plecat din ţară, ea nu s-a îndepărtat de Nichita, ci, împreună cu soţul, i-a publicat poemele în ţările scandinave, după ce au obţinut de la el drepturile de editare. Pe lângă asta, Melinescu a susţinut nominalizarea lui Nichita Stănescu la Premiul Nobel pentru Literatură – s-a întâmplat în 1979 –, mai ales după ce-au fost publicate de editura ei şi a lui Coeckelberghs volume de-ale poetului cu prefeţele lui Artur Lundkvist, atunci preşedintele Academiei Suedeze. 

„În stare să strângă în braţe toţi oamenii“

Nu e o surpriză că Nichita avea trăiri dificil de înţeles şi pentru el, darămite pentru noi: în ziua când a împlinit 41 de ani, a simţit că l-a atins moartea. „Toate culorile deveniseră oranj, nu mă durea absolut nimic, dar am fost cuprins de o spaimă animalică.“ Şi nu se petrecuse în singurătate, ci în prezenţa scriitorilor Ion Drăgănoiu şi Nicolae Breban. Peste nouă ani, ultima lui aniversare avea să rămână în memoria multor autori de volume, chiar şi în a acelora care nu ajunseseră la marea întâlnire. De exemplu, Ion Băieşu a răspândit vreme îndelungată povestea despre ziua în care Nichita şi-a sărbătorit cei 50 de ani şi l-au vizitat atâţia oameni, încât nici nu mai aveau loc în apartament. Aşteptau în scara blocului: „El era un om atât de generos, încât se simţea în stare să strângă în braţe toţi oamenii pământului. Toţi locatarii au ieşit la ferestre să admire acest omagiu extraordinar adus Poetului“. 

„Să ştii că tu o să fii nevasta mea!“

Tudoriţa Tărâţă sau Dora Stănescu, ultima lui soţie, a ajuns la Nichita împreună cu Florin Iaru, Traian T. Coşovei şi

Ion Stratan, iar poetul a plăcut-o din prima clipă. A şi reuşit să rămână singur cu ea, căci i-a trimis pe toţi ceilalţi, pe rând, acasă. Atunci i-a dictat primul poem: „Mă uitam absent la nu ştiu ce/ Desigur în spatele meu ningea/ O fugă de iepuri lăsase urme pe câmp / Fără de arme fiind, Doamne, / cum am putut să stârnesc atâta groază!“. Dar Iaru s-a întors după ea şi, înainte să iasă pe uşă, a povestit Dora, Nichita i-a dat de veste: „Să ştii că tu o să fii nevasta mea!“. Când au decis să rămână împreună, ea avea 23 de ani, iar el 46.  Erau vremuri în care Nichita doar dicta poemele şi lucra la ele constant în gând, chiar dacă era mereu lume în preajmă. Şi când se strângeau multe texte, Dora i le recitea şi el exclama: „Sunt geniale, sunt nemaipomenite!“. Dar, până la urmă, din 20 de poeme, îi mai plăceau trei sau patru, iar pe restul ori le arunca, ori nu le mai scotea din sertar. Despre toate acestea, Dora Stănescu i-a vorbit la sfârşitul anilor ’90 jurnalistei Iulia Arsintescu. 

(Cu Dora Stănescu  Foto: Tudor Jebeleanu)

Încă din liceu, la orele care îl plictiseau, cum ar fi cele de geografie sau de botanică, Nichita construia în gând rime, pe care şi le amintea după un timp îndelungat. Şi aşa a făcut şi în ultimii ani de viaţă, când scria din ce în ce mai rar şi dicta tot mai des. „Nimănui nu-i trece prin cap că ea (n.r. – poezia) e gândită şi compusă gata de nu ştiu când, iar că momentul dictării este acela în care eu o expulzez din memorie, găsindu-i tonul adecvat pe care nu i-l găsisem până atunci“. 

Obiceiul lui Nichita Stănescu de-a bea alcool zilnic nu era cunoscut doar în rândul poeţilor vremii şi nu-i îngrijora doar pe ei, ci o frământa, se pare, şi pe Elena Ceauşescu, care a decis să-i ofere o mână de ajutor. Aşa a povestit pe site-ul lui Mircea Gociman, prieten cu Nichita Stănescu: după o vizită a soţilor Ceauşescu la Uniunea Scriitorilor, unde se afla şi poetul, ea l-a întrebat cum se simte. „Îmi relata că în perioada imediat următoare a primit mai multe invitaţii de la diverşi medici să facă un consult serios, dar nu a dat curs acestor invitaţii, chiar dacă ultimele două au venit din partea celebrului profesor Eugeniu Proca, ministrul Sănătăţii din vremea aceea“. Apoi, ministrul a bătut la uşa poetului. „Tratamentul s-a desfăşurat la Mangalia Nord tocmai pentru a-l rupe pe Nichita de anturajul lui şi în această perioadă vizitele i-au fost supravegheate cu mare stricteţe pentru a nu fi deranjat. A costat pe vremea aceea (1979-1980) vreo două milioane, fiindu-i administrate cele mai noi medicamente existente pe plan mondial şi cele mai sofisticate vitamine pentru refacerea ficatului.“ Dar în 1983, în noaptea de 12 spre 13 decembrie, Nichita Stănescu a ajuns la Institutul Clinic Fundeni, cu dureri insuportabile în zona ficatului şi a murit înainte de răsărit, în urma unui stop cardio-respirator.  

INTERVIU Florin Iaru, scriitor: „A fost tot timpul ascultat, pentru că la el se strângea multă lume“

Iaru, unul dintre poeţii care îl vizitau pe Nichita Stănescu FOTO: Adevărul 

Florin Iaru (63 de ani) era student când a păşit prima oară în sufrageria lui Nichita Stănescu. În acelaşi an, i-a făcut cunoştinţă cu Dora, femeia cu care poetul avea să se căsătorească şi să-şi petreacă ultimii ani de viaţă.

„Weekend Adevărul“: Înainte de toate, povestiţi-mi cum aţi ajuns acasă la Nichita Stănescu.

Florin Iaru: În primăvara anului 1977, noi, cei care aveam 23 sau 24 de ani, de la Facultatea de Filologie, Istoria Artei şi Filosofie, făcuserăm un cenaclu, viitorul Cenaclu de Luni. În cenaclul ăsta erau doi poeţi mai vârstnici decât noi cu un an sau doi: Călin Vlasie şi Viorel Padina, care îl cunoscuseră pe Nichita Stănescu. În clipa în care am aflat lucrul ăsta, am căzut pe spate. Ne-au zis: „O să vă ducem la Nichita“ şi, într-o zi din după-amiaza unei toamne din ’77, ne-au anunţat: „Azi vă primeşte Nichita“. Atunci, ne-am umplut buzunarele cu poezii şi, evident, am luat fiecare câte o sticlă de votcă, pentru că asta era regula: ca să intri în casa lui Nichita trebuia să ai la tine o sticlă de votcă. Pe vremea aia costa 25 de lei şi era votcă sovietică: Moskovskaya şi Stolichnaya. Casa lui era în Piaţa Amzei, într-o 

curte interioară, iar el locuia la etajul patru, în două camere: un soi de sufragerie şi încă o cămăruţă, unde, de regulă, dormea. Îmi aduc aminte că avea un mobilier bonanza, adică un soi de bibliotecă de bucătărie, o masă rotundă şi trei sau patru scaune, dintre care unul cu un picior mai scurt. Şi acolo stăteau toţi. 

Cine?

În primul rând, secretara lui, Loreta, dar şi Tomozei, şi Dan Laurenţiu. Uşa era deschisă, dar uneori Nichita se mai plictisea, voia să se odihnească şi le spunea celorlalţi invitaţi, care erau mai tineri sau mai timizi: „Închideţi uşa. Când sună cineva, vă uitaţi, mă anunţaţi cine este şi vă spun eu dacă scoateţi o vorbă sau nu“. În general erau primiţi cei care erau recomandaţi, iar din „vechea gardă“, cei care nu se certaseră încă cu Nichita. Dintre prietenii lui, cel mai dedicat era Gheorghe Tomozei, dar, uneori, Nichita se plictisea şi de el şi spunea: „Nu-i deschideţi lui Tomozei“. Când am fost prima dată, Vlasie şi Padina erau deja de-ai casei. Au vorbit de una-alta şi i-am ascultat o oră sau două. Nichita era genial! La un moment dat, Vlasie zice către Nichita: „Bătrâne, au venit puştanii ăştia. Nu vrei să-i asculţi şi tu?“. „Nu“, zice Nichita, şi ne mai lasă să fierbem două ore. Îi citim ceva, dar nu spune nici da, nici nu. Am ajuns la el şi a doua oară şi, încetul cu încetul, ne-am împrietenit. După aceea, au venit şi Nino Stratan, Mariana Marin, Magda Cârneci – foarte mulţi din generaţia noastră. Nichita avea o dărnicie pe care acum o înţeleg, deşi atunci nu o înţelegeam foarte tare. El nu spunea nimănui că nu-i place ce scrie, în timp ce noi făceam ierarhii: ăla e bun, ăla nu e bun. 

„Era numai cu Dora şi era deprimat“

Şi aţi dus-o şi pe Dora la poet.

În iarna lui 1977, eu şi Traian T. Coşovei mergeam în Pitar Moş să jucăm badminton, că acolo era o sală cu plasă. Aşa am întâlnit două fete: Tudoriţa şi Felicia, adică Dora şi Felix, care ne-au bătut la badminton de ne-au ascultat cu urechile. Pe urmă, am aflat că erau campioane. După ce ne-am împrietenit, le-am dus la Nichita. Am ajuns, fetele au stat cuminţi şi, mai târziu, când am zis: „Hai să mergem că s-a făcut seară“, Nichita a spus: „Dora rămâne aici“. Dar m-am întors după ea, iar Nichita a fost extrem de gelos pe mine şi m-a ţinut în gelozia asta din ’78 până prin 1983, în primăvară. Nu voia să mă vadă, deşi eu nu avusesem nimic cu Dora, pentru că eram îndrăgostit de altă fată. În ’83, în mai, auzind că Nichita şi-a rupt piciorul, m-am dus cu Doru Mareş la el, pe la 22.00. Ţâr la uşă. Fâş, fâş, fâş în spatele uşii. „Ia să vedem, deschide?“ Deschide. Era numai cu Dora şi era deprimat. Am stat pe balcon până la 23.30 şi am vorbit despre moarte –  lipsea spectacolul pe care îl făcea de regulă în faţa publicului. Nu-l mai văzusem aşa.  

Despre ce discutaţi, de obicei?

Despre poezie, metaforă, cer, despre copacul Gică din faţa balconului lui. Eu n-am fost acolo, dar pot să spun că este o istorie apocrifă: cum stătea sprijinit de calorifer, Nichita a zis: „Ce mi-aş dori să aud o melodie“, iar legenda spune că a început să cânte caloriferul. Noi am interpretat aşa: Băieţii de la ascultare i-au dat o melodie lui Nichita. A fost tot timpul ascultat pentru că la el se strângea multă lume.  

„Cu cât bea, cu atât era mai strălucitor“

A avut curaj să vorbească de rău regimul comunist?

Niciodată. De altfel, am fost supăraţi pe el în ’81, când i-a dat un interviu Sânzianei Pop la Televiziunea Română şi a zis aşa: „Poetul să meargă în fabrică să vadă cum sar scânteile din strungă“. Şi s-au dus prietenii la el şi i-au amintit că n-a fost în viaţa lui într-o fabrică. „Da, bătrâne, dar dacă asta mi-au cerut să spun, asta am spus“. Îi era frică de oficialităţi. Dar nu şi-a turnat colegii şi n-a scris delaţiuni.   

Ştiaţi că era bolnav?

Toţi ştiam că ficatul lui era în piuneze. Ţin minte că, la începutul toamnei lui ’83, era multă lume la el şi, spre deosebire de dăţile obişnuite, nu mai stătea în sufragerie, ci în camera mică, cu încă doi sau trei poeţi. Iar Dora era cu nişte oaspeţi. Nichita mi-a zis: „Adu-mi nişte votcă“. Dora îi pusese interdicţie. I-am spus: „Nichita, mi-e imposibil, n-am cum să-ţi aduc“. „Te duci la Salonul spaniol şi îi spui barmanului să-mi pună nişte votcă în Pepsi. După aceea, să pună capacul la loc.“ I-am adus. Indiferent că-i dădeam, că nu-i dădeam, ar fi găsit o soluţie, pentru că depindea de asta. Povestea Agopian (n.r. Ştefan), care l-a cunoscut mai bine şi mai demult, că dimineaţa, când mergea la mare să-şi refacă ficatul şi spiritul, Nichita avea nevoie de alcool. Până atunci era morocănos, dar imediat cum turna un pahar, se liniştea. Mulţi dintre cei care devin alcoolici devin răi sau îşi pierd minţile, dar el cu cât bea, cu atât era mai strălucitor. Era şi un soi de conspiraţie a scriitorilor în jurul lui Nichita: „Cine bea mai mult decât Nichita şi cine e şi mai spiritual decât Nichita bând?“. 

A reuşit careva?

Nu, era foarte greu. 

Spuneaţi că Dora încerca să-l ferească de alcool. Cum se descurca?

În general, într-un cuplu e o chestiune de putere: cel celebru îl domină şi îl conduce pe celălalt. Dora era o fată ascultătoare. Sigur că a încercat din răsputeri să-l ferească, dar presiunea lui era atât de mare, încât ea s-a adaptat şi a devenit boemă odată cu el. De exemplu, în casa lui exista un singur costum pe care îl purtase o singură dată. El spărgea toţi banii pe care îi câştiga şi cumpăra mai mult pentru alţii. Poate şi pentru că avea o existenţă asigurată din tirajul cărţilor şi din salariul de la „România literară“. 

Dependenţa de alcool a venit în urma unor dezamăgiri?

Nu. Trebuie să-ţi imaginezi o lume în care nu se ieşea cum ieşim noi acum şi nici nu aveai ce să vezi la televizor. Lucrurile se terminau repede. Era o întrecere: un fel de a scurta viaţa şi a mări strălucirea într-o lume lipsită de strălucire, închisă. Nu pot să spun că astăzi artiştii nu mai beau, dar nu au timp numai pentru asta. Foarte puţini beau la rupere. 

Nu v-am întrebat când l-aţi citit întâia oară pe Nichita.

La 19 ani, la sfârşitul liceului. În anii 1969 şi 1970, Nichita era în culmea gloriei. Când am dat de el, am dat de partea cea mai grea: cele „11 elegii“, din care n-am înţeles nimic, dar această lipsă de înţelegere îi creştea cumva aura. Găseam în fiecare frază înţelesuri la care probabil nici el nu se gândise. În facultate era, într-un fel sau altul, obiect de cult – în timp ce Adrian Păunescu era rău privit, Nichita era un soi de mic bastion al credinţei în literatură şi în valoare. ;