„Parcul pentru câini“, un thriller din Ucraina postsovietică | FRAGMENT

„Adevărul“ vă prezintă un fragment din romanul „Parcul pentru câini“ de Sofi Oksanen, apărut de curând în colecţia „Biblioteca Polirom”, traducere din limba finlandeză şi note de Sigrid Crasnean.

Olenka, o tânără originară din Ucraina postsovietică, vine aproape zilnic într-un parc din Helsinki pentru a urmări obsesiv o familie parcă ieşită dintr-o reclamă: un cuplu frumos şi prosper, cu doi copii şi un câine. Gestul ei nu e nejustificat, însă e periculos, căci între tânăra ucraineancă şi fericita familie finlandeză există o legătură tainică, pe care doar cea dintâi o ştie. Acea legătură ascunde multă suferinţă, o poveste de iubire chinuită şi o întreagă încrengătură de evenimente din trecut, ce implică trădări, crime şi speranţe de salvare. Prin vocea Olenkăi, care îşi rememorează viaţa într-un moment de criză, Sofi Oksanen ne dezvăluie o lume crudă şi violentă din anii de după destrămarea Uniunii Sovietice, o lume unde sărăcia, privatizările dubioase, clanurile interlope, drogurile, omorurile şi abuzurile sunt realităţi curente. Este o lume unde nu există victime inocente şi unde Olenka, un fotomodel ratat care ajunge să lucreze pentru o firmă specializată în tratarea infertilităţii, încearcă să-şi croiască drumul spre prosperitate cu aceeaşi duritate ca toţi cei din jurul ei.

„Sofi Oksanen a găsit în lumea clinicilor de fertilizare imaginea perfectă a inegalităţii despre care ne vorbeşte Parcul pentru câini... Este o critică extraordinară a societăţii actuale, prin care e pusă la zid această afacere cu fiinţe umane, unde profitul e mai important decât viaţa şi unde inegalităţile sociale au conturat un spaţiu cu reguli, tactici şi posibilităţi diferite pentru cei implicaţi. În plus, scriitoarea reuşeşte să controleze perfect realismul transformărilor psihologice care le înăspresc pe cele două protagoniste.” (Jyllands-Posten)

„Parcul pentru câini este un roman care ţi se strecoară pe sub piele, care te înţeapă cu ace ascuţite... Cu un stil de o duritate oţelită, strunjit elegant, limpede şi clar precum cristalul, Sofi Oksanen scrie despre felul în care lumea de azi închide ochii în faţa realităţii şi permite exploatarea nemiloasă a trupurilor femeilor.” (Dala-Demokraten)

„Thriller şi, în egală măsură, roman istoric, Parcul pentru câini este, în esenţă, un basm al Fraţilor Grimm devenit realitate.” (Lire)

Sofi Oksanen s-a născut în 1977 la Jyväskylä, în Finlanda. A studiat literatura şi dramaturgia la Helsinki şi a devenit cunoscută odată cu publicarea romanelor Stalinin lehmät (Vacile lui Stalin, 2003; Polirom, 2012) şi Baby Jane (2005). În 2007 a scris piesa de teatru Puhdistus (Purificare), ce s-a bucurat de un mare succes pe scena Teatrului Naţional Finlandez şi a stat la baza romanului omonim, publicat în 2008 (Polirom, 2012, 2013, 2021). După apariţie, Purificare a urcat rapid în topul bestsellerurilor finlandeze şi a fost distins cu numeroase premii prestigioase precum Finlandia Prize (2008), Nordic Council Literature Prize (2010), Prix Femina étranger (2010) sau Prix du Roman FNAC (2010). I-au urmat romanele Kun kyyhkyset katosivat (Ziua când au dispărut porumbeii, 2012; Polirom, 2013) şi Norma (2015). Sofi Oksanen a scris şi alte piese de teatru foarte apreciate de public, iar două dintre romanele ei, Baby Jane şi Purificare, au fost ecranizate. În 2013 scriitoarei i s-a decernat Nordic Prize, unul dintre cele mai importante premii acordate de Academia Suedeză, iar în 2018 a primit din partea statului francez titlul de Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor.

FRAGMENT

Mama a dus urna fiului meu în Ucraina în ziua când aşteptam să fiu contactată fie de poliţie, fie de şeful meu. Totuşi mi‑am făcut treaba ca şi cum ar fi fost o zi normală de miercuri. M‑am dus de la o adresă la alta exact aşa cum făceam de obicei. Cu o dimineaţă în urmă furasem banii pentru biletul de avion al mamei de la o pensionară care păstra bani gheaţă în casă. Eram sigură că, dacă va observa furtul, va da vina pe menajera ei străină. Doar că aş fi părut şi mai vinovată dacă demisionam, aşa că m‑am văzut nevoită să merg în continuare cu găleţile mele dintr‑un apartament în altul, să strâng boarfe şi să aranjez jucăriile copiilor, chiar dacă dezordinea casnică îmi amintea de lucruri de care nu aş fi vrut să‑mi amintesc. M‑am întrebat de ce nu mă simţeam uşurată. Mama va fi cruţată, nu va trebui să‑mi găsească trupul neînsufleţit şi să devină un martor ocular ce trebuia eliminat. Ea şi Olejko erau în siguranţă. Asta voisem să fac – şi reuşisem. Atunci de ce mă simţeam atât de golită, încât parcă pluteam prin aer?

La ultima casă din seara aceea nu m‑am putut abţine să iau din frigider o cutie de chefir Valio, pe care compania părea să îl comercializeze drept un produs nou şi sănătos. Distribuitorii de mostre din supermarketuri au încercat să mi‑l ofere şi mie, susţinând că provenea din America. În timp ce ascultam prezentarea, m‑am întrebat dacă eram deja atât de bătrână, încât între timp se născuse o generaţie care credea asemenea prostii. Fata care mi‑a oferit mostra era tânără. Nu avea de unde să ştie că de fapt chefirul era unul din puţinele produse alimentare din Uniunea Sovietică pentru care nu trebuia să stai la coadă, iar cei de la Valio aveau, desigur, dreptate. Nici eu nu l‑aş fi promovat în Occident ca fiind un produs clasic din vremurile sovietice.

Mi‑am turnat chefirul într‑un pahar. Avea gust de veri trecute şi de okroşka făcută de bătrâna din vecini, din care n‑aveam să mai mănânc niciodată. Dacă ar trebui să plec din Helsinki, probabil că nu m‑aş mai întoarce vreodată în acest oraş de pe malul mării. Totul părea atât de definitiv: ultimul pahar de chefir, ultima pendulare a mopului, sfârşitul unei ere.

Am întrerupt o vreme curăţenia şi m‑am dus în biroul femeii. Nu era nimeni acasă, aşa că m‑am aşezat la masa ei de lucru şi mi‑am imaginat că era a mea. Mai făcusem asta şi înainte. Îmi puneam mâinile pe masă, mă uitam la prizele fixate frumos în perete şi visam cum aş răsfoi calendarul, cum aş organiza întâlniri, cum ar bate cineva la uşă şi cum secretara ar aduce băuturi răcoritoare, cum Aleksei mi‑ar duce geanta la maşină, telefonul şi calculatorul ar anunţa sonor că am mesaje noi, iar când ziua de lucru s‑ar apropia de sfârşit, m‑aş parfuma pe interiorul încheieturilor mâinii şi aş aştepta să iau cina cu tine.

Stătusem la acelaşi birou şi atunci când mi‑am dat seama că traiul meu din Helsinki nu mi‑ar fi uşurat creşterea lui Oleg, chiar dacă aşa credeam atunci când am fugit. Nu i‑aş fi putut povesti lui Oleg despre trecut cu aceeaşi lipsă de griji ca femeia din această casă, nu i‑aş fi putut înşira băiatului amintiri despre răposatul lui bunic, care fusese găsit fără cap într‑o mină, şi nici despre felul cum ajunsesem eu în Helsinki. Şi ce i‑aş fi spus despre tine? Cum i‑aş fi putut explica faptul că nu‑şi putea întâlni tatăl? Sau aş fi pretins că ai murit pe un şantier din oblastia Mîkolaiiv din cauza unor cabluri care s‑au rupt? Aici accidentele sunt doar accidente şi florile de mac, doar flori dintr‑un strat.

Apartamentul, decorat complet în alb, avea acustica unui instrument bine acordat. Aşa îmi imaginam casa familiei din parcul pentru câini. Fotografiile de familie aliniate în sufragerie erau expuse atât de făţiş, încât secretele acestei familii includeau cel mult un pic de alcool de contrabandă produs pe timpul prohibiţiei sau vreun bastard provenit dintr‑o aventură cu o menajeră fugărită printr‑un crâng în ziua de Sânziene. Dacă m‑aş fi născut aici, fiul meu ar sta la biroul lui, cu privirea aţintită în manualele şcolare, şi în viaţă nu mi s‑ar întâmpla nimic care să mă silească să spăl podele într‑o ţară străină. Nimeni nu l‑ar trimite vreodată pe fostul meu iubit să mă lichideze.