O carte despre Radio Europa Liberă

În urmă cu câţiva ani, mai exact cu începere din luna mai a anului 2012, Andrei Crăciun, pe atunci jurnalist la cotidianul Adevărul, a avut inspiraţia de a-l ruga pe mult mai vârstnicul său confrate, Nicolae Stroescu-Stînişoară, de zeci de ani stabilit la München, să-i acorde un interviu. Să-i răspundă la o serie de întrebări legate de Departamentul românesc al Europei libere. Şi nu numai.

Răspunsurile intervievatului au fost, în ciuda vârstei înaintate a domniei-sale, extrem de ample. Cu multe paranteze. Cu numeroase detalii şi explicaţii.  Cu dezvoltări câteodată baroce. Cu jocuri de memorie şi de trimiteri la istorie şi în timp.

Nicolae Stroescu-Stînişoara a simţit, fără îndoială, că cel care i se adresează, foarte tânăr fiind, are de partea sa dorinţa de a şti, dar nu şi experienţa de ascultător profesionist, de ascultător „de cursă lungă” al postului de radio care a funcţionat de la începutul anilor ’50, cu primele emisiuni în iulie 1950, până în iunie 1995 în Capitala Bavariei. Că în situaţia lui Andrei Crăciun sunt mulţi, mulţi alţii. Oameni, compatrioţi de-ai noştri, pentru care Europa Liberă nu mai înseamnă azi, din păcate, aproape nimic. Că şi cei care au ascultat ani sau zeci de ani emisiunile acestui post de radio legendar, devenit simbol al luptei împotriva comunismului, dar şi al prezenţei americane într-o Europă de Est căzută pradă totalitarismului comunist, ar dori să ştie mai mult.

Despre ce anume? Despre rosturile Radioului de la München, despre intenţiile cu care el a fost creat şi despre felul în care s-au modulat şi precizat aceste intenţii în timp. Despre relaţiile acestuia cu ţara şi guvernământul care îl finanţa, prin intermediul unor organisme şi instituţii care s-au schimbat de-a lungul celor aproape 50 de ani de existenţă la München, ani care adunaţi cu cei petrecuţi la Praga, au ajuns să fie în vara lui 2015, nici mai mult, nici mai puţin decât 60. Despre raporturile Europei Libere, dar şi ale postului-frate, Radio Libertatea, cu Administraţia americană şi cu politicile acesteia. Cu interesele de politică generală, dar mai ales de politică externă ale SUA. Despre felul în care era elaborată politica editorială a tuturor Departamentul naţionale şi despre modul în care principiile generale au fost puse în practică, în mod specific, de Serviciul românesc. Unul dintre cele mai de succes, mai ascultat şi mai influent din conglomeratul münchenez. Despre cât de liberă era, la urma urmei, Europa liberă, în sensul de care erau regulile pe care se cuvenea să le respecte jurnaliştii săi şi articolele scrise de ei pentru a răspunde nevoilor de informare ale popoarelor captive cărora li se adresau şi cărora informaţia însăşi le era interzisă, evitând senzaţionalismul şi incitarea. Despre căile pe care se obţineau informaţiile din ţările spre care emiteau departamentele naţionale, cu deosebire cel românesc, în condiţiile în care, se ştie foarte bine, nici una dintre multele secţii ale Europei libere nu avea corespondenţi în, de acum, fostele ţări comuniste. Despre „clandestini” şi informatori. Despre trimişii Securităţii şi modalităţile în care erau intuiţi ori descoperiţi aceştia. Despre ameninţările şi teroarea pe care aceeaşi Securitate le-a declanşat sistematic, adesea în forme extrem de dure, asupra angajaţilor de la München. Despre care erau procedurile ce trebuiau respectate în cazuri excepţionale, atunci când sentimentele şi elanurile omeneşti ar fi putut lua  locul raţiunii şi al lucidităţii, dar şi nevoii de informaţie completă şi corectă ce însemna însăşi misiunea Radioului. Despre victoriile şi greşelile Europei libere în limba română. Şi despre oamenii, niciodată mai mult de 40-50 la număr, care erau semnatarii acestor erori şi succese. Oameni, bărbaţi şi femei, ce au făcut din Secţia română a Radiourilor müncheneze una de excepţie.

Şi nu e vorba aici doar despre directorii de anvergură şi imensă popularitate în România, aşa cum au fost Noel Bernard sau Vlad Georgescu, despre redactorii şi crainicii care, în mod curios, neavând chip, fiind doar nişte voci, au dobândit statut de vedetă în cenuşiul comunist, ci şi despre cei cu mai redusă expunere fără de care postul nu ar fi putut funcţiona. Despre relaţia, nu întotdeauna caldă, dintre Departamentul românesc al REL şi exilul românesc măcinat, prea adesea, de disensiuni şi suspiciuni. Ş.a.m.d. Ş.a.m.d.

Nu ştiu cine, Andrei Crăciun sau d-na Silvia Colfescu, directoarea editurii bucureştene Vremea, a avut ideea de a reuni în pagini de carte lungul interviu acordat de Nicolae Stroescu-Stînişoară ziarului Adevărul. Interviu care a ajuns la final, un final totuşi abrupt, nedesăvârşit, cu doar câteva luni înainte de decesul binecunoscutului jurnalist. Care, în răspunsurile sale şi în încercarea de a da o cât mai concretă şi mai amplă imagine asupra a ce a însemnat Europa liberă în limba română a folosit deopotrivă experienţa sa din ţară, de hăituit şi de deţinut politic, de ascultător „civil” regulat şi avizat, cât şi pe cea din Exil. Ea însăşi multiplă, determinată de evoluţia raporturilor dintre domnia-sa şi Serviciul românesc al Europei Libere. Raporturi ce au evoluat de la condiţia de colaborator extern şi ocazional la aceea de redactor, mai apoi de director asistent, de director adjunct şi, în fine, de director. Ajuns în această din urmă poziţie cu mai puţin de două luni înainte de Revoluţia din Decembrie, rămas în ea până cu exact un an înainte de mutarea la Praga a postului. Vremuri mai mult decât interesante.

 Oricum, cartea a apărut cu puţină vreme în urmă şi se cheamă Povestea Europei Libere, cu subtitlul Nicolae Stroescu-Stînişoară răspunde la întrebările jurnalistului Andrei Crăciun.

Deşi amplă, cu lux de amănunte, pe alocuri stufoasă, povestea spusă de Nicolae Stroescu-Stînişoară nu este nici pe departe una completă. Din felurite motive. Nu doar legate de timpul şi spaţiul avute la dispoziţie de cei doi interlocutori. Există în carte subtexte, aluzii şi subînţelesuri ce mă fac să cred că intervievatul ar fi putut, ar fi vrut să spună mai multe. Unele lucruri posibil incomode, poate chiar riscante, dar întru susţinerea cărora îi lipseau dovezile.

Frecvent, Povestea  este mai curând cea a trecerii lui Nicolae Stroescu pe la Radio Europa Liberă decât a Europei Libere, de unde un oarecare subiectivism mai pronunţat, chiar căderea în resentiment. În fine, e cum nu se poate mai limpede că Povestea Europei Libere, apărută la editura Vremea, nu e nicidecum Istoria Europei Libere. Care aşteaptă, care trebuie să fie scrisă.

Nicolae Stroescu-Stînişoară- Povestea Europei Libere- Nicolae Stroescu-Stînişoară răspunde la întrebările jurnalistului Andrei Crăciun; Editura Vremea, Bucureşti, 2015