Mircea Eliade, cenzurat

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Adrian Păunescu i-a luat, în 1971, în Statele Unite, un interviu lui Mircea Eliade, „cu voie de la miliţie“. Povestea se petrece în 1971. Multă vreme ignorat în România comunistă, Mircea Eliade a fost editat prima oară în anii 1969-1970, cu două volume de povestiri şi cu una din cărţile lui ştiinţifice.

Adrian Păunescu, împreună cu soţia lui, poeta Constanţa Buzea, s-a aflat în acel timp în SUA, la Iowa, la invitaţia lui Paul Engel, ca şi alţi câţiva scriitori români. L-a căutat pe Eliade la Chicago şi i-a luat un lung interviu.

Se pare că iniţiativa poetului nu era cu totul inocentă. Autorităţile române îi puseseră, aşa-zicând, gând rău lui Eliade: l-ar fi vrut în ţară. Spre deosebire de Ionesco sau de Emil Cioran, radicali anticomunişti, Eliade li se va fi părut mai conciliant. Să nu uităm că tendinţa naţionalistă mijea în politica (şi) culturală din România. Cele trei cărţi publicate ţineau de o captatio benevolentiae. Păunescu era ambasadorul potrivit.

Cucerit de interesul (real!) al poetului pentru persoana şi opera sa, Eliade, care era un mare naiv, a răspuns la întrebări cu sinceritate şi căldură. A pus o singură condiţie, şi anume ca interviul să apară integral sau deloc. Păunescu l-a asigurat că nu vor fi operate omisiuni. Mai mult, întrebările erau ele înseşi provocatoare, stil Păunescu, lucru care l-a încurajat pe Eliade să răspundă fără ocolişuri.

Nu sunt sigur, în schimb, de naivitatea poetului. Să nu fi bănuit el reacţia Cenzurii când era vorba, în interviu, despre Nae Ionescu, Cioran şi Ionesco, nume încă tabu la acea dată în presa din ţară? Să se fi lăsat el însuşi amăgit că i se va îngădui totul? Greu de spus. Fapt e că interviul, apărut în două numere din „Contemporanul“ (10 şi 17 martie 1971), a fost literalmente desfigurat de intervenţiile Cenzurii, unele întrebări şi răspunsuri dispărând cu totul şi o lungă listă de nume „indezirabile“ fiind binişor scurtată.

Dezamăgirea

Şocat, Eliade a trimis postului de radio „Europa Liberă“ (la care am ascultat-o şi eu) o „Desminţire“, apărută totodată în revista „Limite“ (numărul 9, aprilie 1971), pe care o scoteau la Paris Virgil Ierunca şi Nicolae Petra. După ce constată cu amărăciune încălcarea de către poet a înţelegerii şi atrage atenţia asupra faptului că trunchierile „schimbă integral sensul interviului“, Eliade încheie astfel: „În ceea ce priveşte amintirile despre serile petrecute împreună în iarna lui 1971, ele sunt evocate de poetul şi gazetarul Adrian Păunescu şi îi aparţin în întregime. Când şedeam de vorbă, credeam că vorbim aceeaşi limbă: vechea, cinstita limbă românească pe care am învăţat-o de copil şi pe care o vorbesc şi acum, la bătrâneţe. Recunosc, cu imensă tristeţe, că m-am înşelat“.

Cele mai dureroase, pentru Eliade, „absenţe“ au fost cele referitoare la Ionesco şi la Cioran, pe care, la întrebarea directă a lui Păunescu, îi socotea „scriitori români“, dincolo de faptul că scriau în franceză, şi la Nae Ionescu, „un profesor extraordinar, pe linia Maiorescu-Iorga-Pârvan“. Ambele întrebări şi răspunsuri au fost evacuate de Cenzură. George Ivaşcu, încă director al „Contemporanului“ până în septembrie, acelaşi an, mi-a dat să înţeleg că negocierile fuseseră aspre. Dar nu aveam cum să ştiu, înainte de „Desminţirea“ lui Eliade, cât de masive şi grave fuseseră eliminările din textul interviului.

„Agentul“ Păunescu

Experienţa îmi spune că era de aşteptat ca interviul să nu poată fi publicat, cu patru luni înainte de Tezele din iulie, în forma convenită de Eliade şi Păunescu. Înţeleg şi entuziasmul cu care Păunescu se angajase faţă de Eliade că va publica integral textul. Tânărul Păunescu avea încă naivităţi de felul acesta, mai ales, aflat tocmai în SUA, de unde situaţia din ţară se va fi văzut cu totul altfel. Conta, sunt sigur, şi pe puterea lui de convingere. Mai cu seamă dacă avusese, cum se zvonea, un mandat. (Zvonul ca atare mi-a fost confirmat de Constanţa Buzea, după 1989, când, despărţită de Păunescu, era redactor la „România literară“!). Îl convinsese el pe Eliade, cum să se lase călcat în picioare de nişte funcţionari amărâţi de la CCES (n.r. – Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste)? Cunoscându-i firea, remarca aceasta e mai mult decât o ipoteză.

Chiar aşa stând lucrurile, rămâne inadmisibil faptul de a fi publicat interviul trunchiat. Tot din experienţă ştiu că, măcar în acest caz, decizia îi aparţinea poetului!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite