Manualul micului antisemit

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Există o formă de antisemitism „de mici dimensiuni“, aparent benignă. Apare în discuţii de sufragerie, în glumiţe la serviciu sau gesturi nesemnificative ori idei aruncate într-o doară, la o şuetă. Manifestările acestuia sunt, însă, dovada că infecţia antisemitismului nu a fost eradicată.

Gregor von Rezzori, un bucovinean care a trăit la Bucureşti şi apoi a ajuns în Germania, după care a făcut carieră în cinema şi literatură, a descris cel mai bine acest antisemitism „de sufragerie”. Retipărirea recentă a volumului Memoriile unui antisemit (traducere Catrinel Pleşu, Humanitas 2015), prilejuieşte o justificată re-întoarcere la cele cinci povestioare care îl duc pe cititor de la Cernăuţi la Viena, dar mai ales îl conduc printr-un spaţiu pe care autorul l-a descris atât de bine şi în Poveşti maghrebiniene (volum mult mai bun, care ar merita tradus şi la noi.

Cartea lui von Rezzori este importantă pentru că ne introduce într-un univers pe care îl putem numi, folosind formula lui Michal Bodemann, drept mediul evreiesc central-european (Judaising milieu) sau spaţiu cultural al evreităţii (Judaisierenes milieu). În acest spaţiu s-au format oameni remarcabili; scriitori precum Heine sau Kafka, dramaturgi precum Schnitzler sau Hofmannsthal sau pictori precum Chagall sau Modigliani. Aici au scris Freud şi Roman Jakobson, aici au făcut studii remarcabile oameni de ştiinţă ca Robert Oppenheimer sau Neils Bohr. Putem vorbi despre uWeltanschauung dominat de Yiddishkeit, unde influenţa evreilor Ashkenazi din Europa Centrală şi de Est a exercitat efecte pozitive majore, care, la rândul lor, au generat un Judenstil inconfundabil. Este un univers mental în care   popoare diferite au supravieţuit istoriei învăţând împreună puterea ironiei amare, umorul caustic şi sarcasmul expiator. E un spaţiu numit uneori Mitteleuropa, care este egal cu acest spirit cosmopolit – la polul opus se găseşte Teutomania, nietzscheanaă şi ultramontană, intolerantă şi lipsită de umor.

Cartea lui von Rezzori se amplasează în acest spaţiu cosmopolit, coagulat de prezenţa a milioane de evrei (unii asimilaţi, alţii conservatori, alţii ostili), unde trăsătura principală este gulaşul de naţii şi accente. Aici nimeni nu este „pur sânge”, chiar personajul princial (alter-ego-ul autorului) are o mamă unguroaică, cu sânge irlandez, amestecat cu gene româneşti. Într-un melanj de rase, convingeri religioase şi popoare, un potpuri de limbi şi cutume, nu există altă opţiune decât convieţuirea paşnică. Aici cântecele călugărilor ortodocşi se întrepătrund cu sunetele scoase de incantarea Talmudului de la sinagogă..

Din păcate, tot în acest spaţiu s-a născut şi antisemitismul, iar poveştile lui Rezzori ne duc într-unul dintre momentele cele mai dificile ale istoriei umanităţii. În aceste poveşti suntem de fapt cu numai câţiva ani înaite de camerele de gazare, cu doar câteva luni înainte de declanşarea Shoah, cu câteva zile înainte de catastrofa ireparabilă. Pentru că, de la Renan încoace, iluzia distincţiei între „rasele bune” (arienii) şi „rasele defecte” (semiţii) a făcut şi continuă să facă ravagii – în acest sens antisemitismul din titlul cărţii nu trimite doar la dispreţul faţă de evrei, el este identificabil cu orice manifestare a rasismului.

Pentru că întrebarea centrală (şi provocatoare) pe care o ridică acest roman semi-autobiografic rămâne aparent fără un răspuns direct: „ce e un antisemit? ce face ca cineva să poată fi identificat drept antisemit?”. Cred că principala calitate a textului lui Rezzori decurge dintr-un răspuns indirect, dar revelator. Antisemitismul nu e numai antisemitismul criminal şi monstruos – manifestat în dorinţa de a extermina un popor întreg.

Există un antisemitism de bufet, un antisemitism mărunt şi meschin din care răbufnesc micile inflexiuni rasiale. E vorba de mărunta ură faţă de „numele evreieşti”, demascat de meschina identificare a evreităţii cu monetizarea, caracterizat prin dispreţul faţă de valorile iudaităţii. Pentru acest gen antisemitism evreii sunt de vină pentru orice defect al societăţii, toate slăbiciunile noastre sunt „evreieşti” şi orice slăbiciune a umanităţi este dată de evrei. E un antisemitism aruncat în derizoriu uneori, dar exprimat la fel brutal în interacţiunile individuale.

Aşa cum, impreună cu cel mai bun prieten al său, Max, personajul principal descoperă ura rasială, încă la o vârstă fragedă învăţăm „antisemitismul mărunt”. De foarte timpuriu, prin banale discuţii despre conspiraţii globale şi monstruoase cabale aberante, ne este inculcat morbul social al antisemitismului. Mai târziu, când ne maturizăm, aşa cum o face eroul în mahalalele dâmboviţene şi prin cartierul Văcăreşti, între Crucea de Piatră şi Lipscani, descoperim antisemitismul exotic şi variantele lui intelectuale

Partea a doua a romanului, care e amplasată în Bucureştii anilor '30 tânărul, unde tânărul erou descoperă sexul cu o ţigancă, monede falsificate dar şi abuzurile anti-evreieşti ale autorităţilor, descoperă o altă faţetă a acestui antisemitism de budoar. Tot la Bucureşti eroul o întâlneşte pe „Văduva neagră”, evreica cu trăsături andaluze care conduce parfumeria Flora, pe care o iubeşte în pofida evreităţii ei explicite. Aici antisemitismul adolescentin combină gustul amar al evreităţii cu dezgustul pentru defectele mic-burgheze ale femeii iubite. Metafora „mamei-iubită” evreică este mai mult decât transparentă în partea aceasta a romanului. Când relaţia lor se sfârşeşte pentru că el o pălmuieşt în public, simbolistica devine transparentă dacă ne amintim că una dintre injuriile naziste este Judensau. Există o relaţie iubire-ură între iudaismul ca rădăcină a culturii europene şi antisemitismul cultural, ca expresie a dorinţei de eliberare de propria descedenţă.

Cartea este plină de manifestările aparent nesemnificative ale acestui comportament şi tip de gândire care a provocat una dintre cele mai oribile catastrofe ale umanităţii. Reminiscenţele acestui antisemitism meschin sunt la Viena, unde în clubul acvatic în 1927 se putea intra numai pe baza unor dovezi stricte ale descendenţei ariene. Ea se face simţită în neînsemnate discuţii cotidiene despre necesitatea persecuţiilor, până la dispreţul privat şi personal al interacţiunilor de zi cu zi.

Construit ca şi romanul lui Schnitzler (Der Weg ins Freie) dintr-o suită de personaje secundare, Memoriile unui antisemit re-compune imaginarul prejudecăţilor care au dus la căderea întunericului asupra Europei, care a lăsat continentul fără evreitate, dar nu şi fără antisemitism. Parafrazându-l pe Bettauer, care deplângea o Germanie fără evrei, trebuie să fim cuprinşi de păreri de rău după o Europă Centrală fără evreitate, care arată ca un cadavru fără suflet. Numai că, aşa cum arăta Sartre în celebrul eseu despre antisemitism, nici nu ne trebuie evrei pentru a fi antisemiţi. E suficient să externalizăm toate defectele noastre asupra unui „Altul”, oricare ar fi acela pentru a demonstra că morbul antisemitismul nu a dispărut. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite