La intersecţia dintre frumuseţea unei păsări şi cea a unei gravuri

Final de an, se fac bilanţuri, rece cuvânt mai ales dacă vine vorba de arte. Se fac topuri, se înşiră preferinţe, se scot cântarele, foarfecele, lupele, se pun mănuşile, şorţurile, chiar măştile. Ah!

Dintre toate cărţile anului trecut, n-aş putea să-mi aleg favorita nici măcar la nivel personal, dintre cele lucrate de mine. Lucrate, poate că acesta e alt cuvânt rece. Nici măcar aici, în dormitor, fără să mă audă nici cărţile, n-o pot face. Darămite dintre toate cele citite? Darămite dintre toate cele apărute, multe, minunate? Am iubiri, desigur. Am mari iubiri. Dar câte cărţi, de fapt, mi-am permis să cumpăr? Câte am reuşit să citesc? Şi câte dintre cărţile citite se pot numi, la urma urmei, citite?

Şi-apoi, în care cântar să aşez isteţimea construcţiei? În care frumuseţea unei fraze? În care plăcerea simţită? În care acel minunat sentiment că planează o pasăre translucidă peste foi, căutând să exprime inexprimabilul? În care taina? În care jocul? În care setea şi foamea, durerea şi bucuria, miliardele de sentimente amestecate stârnite în vârtej de o carte care îţi place? Şi-n care cântar prăfuit, pe ce colţ îndepărtat de masă să-mi aşez un pic cartea veche la care mă întorc ani la rând, fidelă locului sigur de cuibărit, ca să nu fiu tentată să pun alături de ea o carte care miroase a nou?

Bineînţeles că nu se poate alege. Pentru că frumuseţea e neîncadrabilă în categorii.

Iată mai jos o foarte dragă pledoarie din Vis cu femei frumoase şi nu prea, romanul lui Samuel Beckett – ar fi trebuit să fie romanul lui de debut, dar a fost publicat postum, abia în 1992, şi a apărut şi la noi anul acesta, în volumul Opere II de la Editura Polirom. Sunt nişte pasaje la care mă întorc iar şi iar, ori de câte ori se compară o frumuseţe cu alta. Aici este vorba despre iubitele lui Belacqua. Dar tot ceea ce li se aplică oamenilor li se potriveşte mănuşă şi cărţilor. Mai ales dacă de iubire e vorba.

*

 În gândirea de tinereţe a lui Belacqua, îmbogăţită acum împotriva propriilor interese, confuză într-un fel ce nu-i era specific, Smeraldina-Rima şi Syra-Cusa erau puse faţă în faţă şi comparate, exact la fel cum Lucien ar putea fi pus mai târziu în balanţă cu Chas. Probatoriul lui era:

 iată, într-o categorie dată (fuste), două articole independente: în dreapta mea, Smeraldina-Rima, cea voinic alcătuită; în stânga mea, Syra-Cusa, cu o structură mai delicată. Ambele frumoase, în măsura în care înaintea uneia, ca şi înaintea celeilalte, mă pomenesc tot mai păgân şi mai static, sunt reţinut. De nu frumuseţea e atributul comun care mă dinamizează, sau poate mai degrabă mă inhibă, atunci e altceva. Acesta-i un fir de păr ce nu merită despicat. Important e că pot, nu-i aşa, presupune că aceste două dragi unităţi de măsură distincte ar putea fi convinse să dea un cel mai mic numitor comun, unul dintre cele mai tulburătoare rezultate, în sensul că în el ne putem aştepta să rezide miezul, chintesenţa şi întruchiparea pură a forţei oculte care mă reţine, care mă face tot mai păgân şi mai static, esenţa frumuseţii dacă frumuseţe e să fie, cel puţin în această categorie (fuste).

Dar, biet Belacqua, tu nu-ţi dai seama că esenţa frumuseţii e necategorisibilă, că transcende categoriile? Într-adevăr, bietului Belacqua îi dădea prin minte că aşa stăteau lucrurile.

 Dar mi-aş dori foarte mult să ştiu, continuă el, cum pot manevra entităţi eterogene. Articole înrudite, asemănătoare, de acelaşi tip, acestea îmi închipui că pot fi reduse la un profund punct comun, de divergenţă. Există undeva magicul punct unde frumuseţea cu fustă se bifurcă, oferindu-ni-le, mie şi tuturor celor ce au ochi să vadă, pe de o parte, pe Smeraldina-Rima, bruna de categorie grea, iar pe de alta, pe Syra-Cusa, bruneta de categorie uşoară. Însă a pune în legătură, să zicem, volumul cu linia, sau o găină frumoasă, să zicem, cu o gravură frumoasă... Vezi-ţi de treabă! Nici un nod nu se poate bifurca, colo către frumuseţea unei păsări, colo către frumuseţea unei gravuri. (Dacă chiar se poate spune despre vreo gravură că este frumoasă.) Nu pot construi, pe o bază Aa, unde A este găina iar a gravura, un triunghi cu înălţimea dorită, fiindcă, şi veţi aprecia această dizabilitate, sunt incapabil să-mi imaginez baza Aa.

Nefericit Belacqua, pierzi din vedere ceea ce considerăm esenţial, esenţialul: şi anume că frumuseţea, în ultimă instanţă, nu se supune categorisirilor, este dincolo de categorisiri. (...) Pune-ţi asta în pipă, dragul meu, şi fumeaz-o încet.

 (Vis cu femei frumoase şi nu prea, Samuel Beckett; trad. V.D.N.)

Să aveţi un an bun, cu cărţi frumoase!