Sursă foto: Daniel Angelescu

Scrisul vine cu sacrificii, iar lui Eric Emmanuel Schmitt i-a adus de multe ori experienţe-limită, mai ales în timpul adolescenţei, o vreme în care abia descoperea legătura sa profundă cu literele, dar mai ales cu muzica lui Mozart.

Pentru Eric Emmanuel Schmitt (62 de ani), care se bucură de un succes la nivel mondial atât ca scriitor, dar şi ca actor, dar nu numai, scrisul a fost o decizie asumată – încă din copilărie era fascinat de poveşti, pe care ulterior a început să le creeze el însuşi.  

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Eric Emmanuel Schmitt povesteşte despre cum a luat decizia de a fi scriitor, cu ce provocări se confruntă un creator, prin ce experienţe-limită a trecut de-a lungul vieţii, dar şi despre cea mai recentă serie de cărţi „Străbătând secolele“, al cărei prim volum, „Paradisuri pierdute“, a fost publicat anul acesta la Editura Humanitas Fiction. 

„Weekend Adevărul“: Mărturiseaţi că la vârsta de 17 ani aţi hotărât că sunteţi un scriitor şi asta aţi început să faceţi, să scrieţi. Cum a venit această decizie? 

Eric Emmanuel Schmitt: A fost deopotrivă ceva greu şi ceva uşor – uşor pentru că a fost ceva spontan şi greu pentru că am vrut să fiu un scriitor bun. Îmi amintesc că atunci când eram copil mă întorceam de la şcoală şi mă apucam să scriu tot felul de poveşti. Credeam că toţi copiii de vârsta mea fac la fel. Între timp, cred că toată lumea din jurul meu înţelesese acest lucru despre mine – părinţii, profesorii, educatoarea, sora mea –, cu excepţia mea. Când am ajuns la vârsta de 17 ani mi-am dat seama cum stau lucrurile, aşa cum se întâmplă la vârsta aceea. Am devenit conştient, însă ideea era că doream să fiu un scriitor bun, nu era de ajuns să fiu orice fel de scriitor. Astfel, am publicat la 30 de ani, după ce mi-am dat mai bine seama de concepţiile şi de filosofia care îmi aparţineau.  

Sunt liniştit şi împăcat. Consider că fiecare minut este un dar pe care îl primim, precum şi moartea. 

Aveaţi vreo temere că nu veţi reuşi cu scrisul? Dar vreo variantă de rezervă? Sau aţi fost 100% hotărât?  

Este ceva inexplicabil. Nu m-am temut, poate că îmi cunoşteam destinul sau este vorba de vanitate sau de o forţă. N-aş şti să vă răspund. Dar nu m-am îndoit niciodată că mă voi întâlni cu publicul meu. Într-adevăr, acest lucru s-a întâmplat imediat după ce am fost publicat – am scris pentru teatru, am avut succes, am primit premii şi piesele mele au început să se joace în lumea întreagă. La zece ani după, când am început să scriu proză, s-a întâmplat la fel, fiind publicat şi apreciat în lumea întreagă.  

Poate că vanitatea a fost cheia succesului în cele din urmă. 

Da, desigur. (râde) Sunt sincer. Mi se pare foarte important să ai încredere în sine, sentimentul legitimităţii şi să crezi că ai puterea de a face. Acest lucru îl spun şi studenţilor de la masterclass-urile de scriere: „Trebuie să vă oferiţi singuri legitimitate, pentru că dacă nu o faceţi voi, nu veţi reuşi. Ceilalţi vor ajunge să recunoască acest lucru doar după ce o faceţi voi mai întâi“.  

Pacea, misterul omenirii 

Experienţa din tinereţe, când v-aţi pierdut în Deşertul Sahara, cu ce revelaţii şi schimbări a venit? 

Sunt liniştit şi împăcat. Consider că fiecare minut este un dar pe care îl primim, precum şi moartea. A fost o experienţă mistică, după care totul a fost schimbat. Sentimentul ignoranţei este diferit. Înainte eram măcinat de nelinişti, dar acum am încredere. Dacă nu înţeleg lucrurile, îmi dau seama că trebuie să mă acuz pe mine din cauza limitelor pe care le am sau dacă îmi scapă sensul acestora, este vina mea că nu îl văd. 

De-a lungul carierei, aţi scris piese despre diferite cauze sociale şi evenimente istorice. În prezent, în apropiere de graniţele României, are loc un eveniment dramatic, războiul din Ucraina. Aveţi în plan să scrieţi despre el ca subiect principal?  

Da, acest lucru l-am prevăzut deja pentru că în marea tramă a romanului „Străbătând secolele“, cum nu există poveşti sau istorie a omului fără războaie, voi vorbi nu despre războiul din Ucraina, ci despre altele. Misterul sau ceea ce este misterios este mai degrabă pacea, nu războiul. Timp de mii de ani omenirea a fost în război.  

Aţi fost descris drept „un povestitor cameleonic“. Vi se potriveşte această etichetă?  

Da. Cred că şi cititorii mei caută această experienţă de empatie pe care vreau să le-o ofer devenind celălalt sau cealaltă şi acesta este şi marele motor al scrisului. Scriu ca un cameleon, vreau să capăt nişte culori care nu sunt ale mele, să devin o altă fiinţă, să mă schimb, să fiu bărbat, femeie, să îmi schimb culoarea pielii, genul sau sexul, epoca, situaţia.  

Coabitarea cu Adolf Hitler, o experienţă-limită 

Cartea „Adolf H. Două vieţi“ este centrată pe un personaj foarte macabru al istoriei. Ce dileme aţi întâmpinat în construirea acestui personaj?  

Am vrut să tratez un tabu pentru că o bună parte a intelectualilor francezi spuneau că nu trebuie să încerci să îl înţelegi pe Hitler sau nazismul, nu trebuie să te apropii de el pentru că Hitler este celălalt, nu este reprezentat de eu sau de noi. Am vrut să demonstrez că tocmai despre acest lucru este vorba şi că fiecare dintre noi, dacă refuză să analizeze şi să înţeleagă aceste cauze şi complexitatea lor, nu îşi dă seama cum funcţionează toate aceste lucruri. Dacă preferăm să găsim un ţap ispăşitor şi credem că avem mereu dreptate, ne înşelăm. Mi-am dat seama, desigur, că este vorba de ceva periculos şi am fost foarte bucuros că am putut scrie această carte ce este printre cele mai citite şi mai apreciate dintre cărţile mele. Sigur că lucrul acesta nu s-a făcut fără sacrificii – am tremurat în timp ce scriam pentru că am coabitat cu o fiinţă pe care o detestam şi pe care doream să o ucid în fiecare zi. Lucru pe care l-am şi făcut la sfârşit. Însă a fost o coabitare dureroasă, deoarece am încercat să intru în mintea lui pentru a înţelege cum devii Adolf Hitler. Este o experienţă-limită. Ceva mai târziu, m-am gândit să scriu şi o carte despre un ucigaş în serie din Franţa, dar mi-am dat seama că nu ar fi bine, pentru că dacă aş face şi asta aş ajunge la un spital psihiatric, aşa că m-am oprit. În locul acesteia, am scris „Oscar şi Tanti Roz“.  

Aceasta este cartea care v-a consumat cel mai mult?  

Da. Există tovărăşii care te fac mai bun, care te înalţă, aşa cum s-a întâmplat când am scris despre Pillat sau despre Mozart, dar în acest caz mi-am dat seama că intram într-o zonă în care riscam să devin eu însumi un monstru, deci eram responsabil moral în cel mai înalt grad. Trebuia să fiu atent ca nu cumva ceva din gândirea mea să se apropie, prin vreun reflex, de Adolf Hitler. Dacă se întâmpla asta, trebuia să îl opresc.  

Aţi scris şi despre Mozart în cartea „Viaţa mea cu Mozart“. Cum l-aţi descoperit şi ce vă fascinează la el?  

Ascultasem multe lucrări de Mozart atunci când eram copil, dar la 15 ani, dintr-odată, am devenit sensibil după ce avusesem o depresie specifică adolescenţei, când am vrut să mă sinucid, când aveam viziuni întunecate despre viaţa mea şi ce se întâmpla în jurul meu. Într-o după-amiază, am ascultat-o pe o femeie care cânta „Nunta lui Figaro“ şi mi-am dat seama că lucrurile sunt atât de frumoase, că există atâta frumuseţe pe pământ, ceea ce m-a vindecat şi m-a determinat să rămân în viaţă. Deci a fost un coupe de foudre – o dragoste la prima vedere, dar cu întârziere, iar de atunci Mozart a devenit ghidul meu spiritual şi profesorul de fericire.  

„Literatura este un joc în doi“ 

Care credeţi că sunt elementele ce stau la baza universalităţii scrierilor dumneavoastră?  

Există un element uman care nu se schimbă dincolo de variaţiile istorice şi cred că există ceva universal între oameni – împărtăşim aceeaşi condiţie dincolo de diferenţele religioase, istoria politică, tehnologie, iar în ceea ce mă priveşte, aş spune că tratăm situaţiile în acelaşi fel, deci pe mine m-ar reprezenta umanismul.  

Cum este cititorul ideal pentru dumneavoastră?  

Este cel care ştie să fie virgin odată cu fiecare pagină, care se abandonează poveştii, la fel cum fac şi ascultătorii de la un concert, fără să mai ţină cont de poveştile lor anterioare, de prejudecăţi şi care îşi arată astfel totala disponibilitate.  

Cum credeţi că va arăta literatura peste 100 de ani? Oare tehnologia îi va diminua impactul, sau, din contră, va fi un element mai important pentru umanitate, poate şi decât este deja în prezent?  

Aş spune că nu este de înlocuit. Sunt optimist şi vreau să spun că într-adevăr nimic nu înlocuieşte experienţa literară, cartea este cea care stimulează imaginaţia, care îl lasă pe cititor să preia un rol, care cere creierului cititorului să fie activ. Spre deosebire de cinematograf şi de video, care distrug imaginaţia cititorului, pentru că filmul se impune în faţa celui care îl vede cu tempoul, muzica şi sunetele, astfel că spectatorul este pasiv. Deşi îi alimentează memoria, nu îi alimentează imaginaţia. Literatura este unică, este un joc în doi, între carte şi cititor. Poate vor fi mai puţini oameni care cunosc aceste lucruri, poate mai mulţi, nu ştiu.  

„Când scriu, nu sunt singur, ci cu personajele mele pe care le primesc să mă locuiască“ 

Cea mai recentă carte publicată în limba română este „Paradisuri pierdute“, din ciclul „Străbătând secolele“. Mărturiseaţi că ideea acestei cărţi v-a venit la vârsta de 25 de ani, când eraţi tânăr profesor la universitate. Cum s-a conturat acest fir roşu? 

Făcusem Filosofia, studiasem foarte mulţi gânditori, teoreticieni şi eseişti când am redescoperit fericirea de a citi literatură şi romane – pe Dostoievski şi alţii. Acest lucru m-a determinat să îmi doresc să combin ideile şi ficţiunea, deci literatura, să le amestec şi să pot povesti momentele care au dus la răsturnarea umanităţii, la nişte transformări profunde – revoluţiile mai profunde sau mai simple, cu ajutorul ficţiunii şi folosirea unui personaj. Chiar dacă am avut la acea vârstă ideea, nu am avut şi capacitatea să o pun în aplicare atunci.  

Fraternitate universală 

Care este scopul acestui ciclu romanesc? Ce urmăriţi prin scrierea acestor opt volume?  

Nu am doar unul singur, ci o mie de obiective. Mi-aş dori să creez în rândul cititorilor un sentiment al unei fraternităţi universale, astfel încât ei să fie fraţi cu strămoşii noştri din neolitic, Mesopotamia, Egipt, cu grecii, să trăiască nişte experienţe senzoriale şi afective care să transmită aceste idei ale umanismului. Cred că strămoşii mei nu sunt doar cei din familia lui Noam, care de altfel s-a născut în apropierea Mării Negre, ci şi cei din Egipt, Grecia, Mesopotamia, evreii. Toate acestea ţin de umanism.  

De asemenea, aţi spus într-un interviu că cel mai greu a fost să creaţi personaje suficient de puternice pentru a putea fi urmărite pe parcursul mai multor volume. Ce relaţie aveţi cu personajele dumneavoastră?  

Le iubesc pe toate, le ascult, le privesc, mă uit cum trăiesc ele. Nu sunt creatorul lor, nu le-am fabricat, ci cred că ele au venit să mă locuiască. Atunci când este vorba de nişte personaj bogate, cu multe trăsături, mă pasionează, astfel că atunci când scriu, nu sunt singur, ci sunt cu ele. Este vorba de un pod care mă face să trec de acolo aici. 

Empatia faţă de un personaj nemuritor 

În Noam vă regăsiţi cel mai mult, nu?  

Da, dar Noam este mai bun decât mine. Avem nişte puncte comune – curiozitatea, deschiderea, senzualitatea, afectul, viaţa amoroasă, faptul că vrem să îi primim pe ceilalţi fără prejudecăţi. Noam este un îndrăgostit, dar, spre deosebire de mine, el este de-a dreptul eroic, deşi într-o anumită măsură este un fals erou. El nu este un erou pentru că vrea să se acopere de glorie, ci datorită simţului responsabilităţii şi pentru că îi pasă de ceilalţi, în timp ce eu unul nu sunt erou.  

Care sunt provocările realizării unei serii atât de mari?  

Mai întâi de toate, a trebuit să concep un cadru istoric de 5.000 de pagini şi să construiesc personaje care să fie suficient de bogate şi de interesante astfel încât să poată rămâne astfel şi după 1.000 de pagini, ceea ce este foarte mult. Apoi, crearea empatiei cu Noam care este nemuritor şi, spre deosebire de alte personaje nemuritoare, cum ar fi Dracula, nu este un monstru. A trebuit să găsesc o metodă prin care Noam să fie un frate al cititoarelor şi cititorilor mei, deci a fost foarte mult de muncă.  

Câtă muncă de documentare este în spatele seriei?  

A trebuit să mă documentez foarte mult. Acum am ajuns la sfârşitul celui de-al treilea tom, cel legat de Egipt. Mă documentez singur, nu am un documentarist sau un cercetător care să lucreze pentru mine. Nici nu aş şti ce să le cer, nu i-aş putea pune să caute ceva anume. Uneori pornesc de la ceea ce găsesc. Cred că este ceva pasionant.  

Renaşterea, o voluptate incredibilă 

În primul volum din serie scrieţi „Ce bine e să renaşti! Mult mai bine decât să te naşti“. Dumneavoastră aţi trecut prin astfel de renaşteri? 

Cred că am trăit cu toţii sentimente de renaştere şi este ceva divin pentru că ştii ceea ce regăseşti. De mai multe ori mi-am pierdut cunoştinţa şi apoi mi-am venit din nou în fire, fapt care a reprezentat o voluptate incredibilă. La fel mi s-a întâmplat şi atunci când am fost bolnav şi am fost vindecat.  

Aţi trecut şi la literatura despre copii. Ce v-a determinat să faceţi acest pas şi să treceţi la acest tip de literatură?  

Copiii sunt nişte filosofi spontani, care pun întrebări, şi asta mă face să îmi aduc aminte că Platon spunea că prima virtute, cea mai importantă, este aceea de a te mira, pe care o au copiii în cel mai înalt grad. Cu cât ajungi mai devreme să reflectezi, cu cât îi oferi copilului mai devreme aceste instrumente, cu atât el are mai multe şanse să devină autonom. Din păcate, la noi, Filosofia se predă destul de târziu, la 17 ani, şi cred că ar trebui să începem de pe la 10 ani, să le aducem copiilor aceste elemente foarte importante. Cred că astfel de cărţi sunt foarte importante pentru că îi ajută pe copii să reflecteze asupra binelui, răului, răzbunării, apariţiei şi dispariţiei diverselor lucruri. Asta încerc şi eu să fac. Îmi spunea mama mea că atunci când eram mic mă plimbam peste tot cu cartea „Alice în Ţara Minunilor“ a lui Lewis Carroll. Ca adult încerc să amestec poveştile şi filosofia pentru că acestea te fac să reflectezi.  

Ne-aţi putea explica de ce în primul volum „Poveştile bufniţei. Pisoiul care se temea de orice“, publicat la Editura Humanitas, aţi ales ca personaj principal bufniţa? 

Bufniţa este înţelepciunea ca o reprezentare a zeiţelor Atena şi Minerva, o întruchipare a nopţii, a reflecţiei atunci când lumea se opreşte, a îndepărtării de ceea ce este urgent, de agitaţie, pentru a înţelege felul în care este formată lumea. Bufniţa este cea care îl ajută pe erou nu să găsească soluţia, ci să înveţe să reflecteze în mod socratic, deci folosind propedeutica. Îl ajută să îşi construiască propria gândire. 

Este mai dificil de scris o carte pentru copii decât altfel de cărţi?  

Toate sunt greu de scris. Sunt aceleaşi procese ale imaginaţiei care funcţionează, însă limitele de vocabular sunt cele care îţi dau un handicap pe care îl resimţi ca scriitor. Altfel, aş spune că nu este foarte diferit, deşi este greu să reuşeşti în toate sau în orice.