INTERVIU Dan Lungu, scriitor: „Când mă scufund în roman trăiesc acolo“
0
Scriitorul Dan Lungu a publicat în anul 2018 un nou roman, „Pâlpâiri“, la Editura Polirom. Într-un interviu acordat ziarului „Weekend Adevărul“, autorul a vorbit despre volum, dar şi despre provocările vieţii din postura de senator USR.
Personajul principal din noua carte semnată de Dan Lungu este un soi de specialist (nu suntem siguri în ce), care alege să se mute pentru o perioadă într-un sat românesc, acolo unde, fără să vrea, e prins în tot felul de intrigi şi descoperă, cu această ocazie, universul rural, băltind în urmele încă puternice ale comunismului. Aventurile prin care va trece eroul lui Dan Lungu vă vor amuza, vă vor ului şi, având în vedere surpriza din final, poate vă vor motiva chiar şi să mergeţi la vot la următoarele alegeri.
„Weekend Adevărul“: „Pâlpâiri“, cel mai recent roman al dumneavoastră, publicat la Editura Polirom, spune povestea unui personaj ciudat, care alege să se mute pentru o perioadă într-o zonă rurală, într-un decor în care se simt urmele comunismului. Totuşi, nu mai e vorba de comunism, ca în „Sînt o babă comunistă“, ci de ceea ce lasă în urma lui comunismul în satele româneşti. Deşi e doar o temă secundară, aş vrea să întreb de ce din nou peste toate istoriile din carte planează din umbră aripa greoaie a comunismului?
Dan Lungu: Apare şi comunismul în această carte, însă e secundar, cum spuneţi, mai degrabă face parte din decor, din context. El e important pentru a înţelege dimanica lumii rurale actuale, dar nu e definitoriu pentru tema cărţii, care e, de această dată, mult mai abstractă. Personajul principal e într-un concediu de recuperare sau explorare a identităţii, prilej cu care lucrează, ca hobby, la un obiect de cercetare absolut personal, „Pâlpâirile“, pentru care elaborează o epistemologie proprie. „Pâlpâirile“ sunt acele detalii sau mici evenimente care tulbură ordinea deja instalată, normalitatea, sunt inflexiuni singulare ale lumii care lasă să se întrevadă versiuni alternative asupra realităţii, interpretări concurente ce devin seminţe ale viitoarelor schimbări. Aventura intelectual-terapeutică a lui Sebastian e un bun prilej de a descoperi limitele cunoaşterii de tip statistic, de a vedea firele construcţiei sociale a cunoaşterii şi de a privi dintr-un unghi cu totul atipic satul românesc contemporan. Lumea din care vine Sebastian e radical diferită de satul în care ajunge, dar, mai mult decât atât, conceptele şi categoriile cu ajutorul cărora este interpretată realitatea se dovedesc nu de puţine ori incomensurabile. Lumea din care vine Sebastian e cea spre care ne îndreptăm, iar satul e cea de care, intergeneraţional, ne îndepărtăm - uneori lent, alteori prin mişcări istorice bruşte, totalitarismul fiind o astfel de ruptură.
Felul în care personajul se schimbă pe măsură ce rămâne în acel mediu spune ceva despre societatea noastră? E un fel de hârtie de turnesol? Experimentul lui este de fapt menit să ne arate pe noi, aşa cum suntem, doar aducând un om din afară, care să poată să ne ilustreze natura trăind în mijlocul nostru?
Da, cred că ideea personajului-instrument de măsură se susţine, Sebastian este termometrul cu care luăm temperatura lumii rurale contemporane, este marcator de diferenţe, substanţa de contrast cu care developăm mentalităţi. Propria lui transformare este o mărturie. Sebastian plonjează într-o lume necunoscută şi ne dă acces în direct la senzaţiile, gîndurile şi raţionamentele lui, tributare, e drept, unei paradigme de cunoaştere, pe care el însuşi încearcă să o submineze.
Şi tot legat de presupusa schimbare prin care trece personajul. „Dincolo de monitoare este jungla. Capătul lumii e acolo unde eşti offline. Unde nu poţi plăti cu cardul şi nu poţi trage apa la toaletă. Dincolo de memoria hardurilor se află realitatea imprevizibilă, oricâte variabile ai lua în calcul“, gândeşte Sebastian Aanei (personajul principal) la începutul volumului „Pâlpâiri“. La final, spune: „Am experimentat un sentiment relativ nou, care îţi strânge inima ca într-un pumn – nu prea tare, să n-o strivească, dar destul de puternic încât să-ţi altereze respiraţia şi pulsul. Unii îi spun nostalgie. Regret“. Am senzaţia că personajul robotizat din prima parte a cărţii se umanizează în urma experienţelor în satul românesc, chiar dacă totuşi realitatea îl loveşte în faţă. Mă înşel?
Sebastian se transformă, asta e clar, însă nu ştiu dacă „umanizare“ e cuvântul cel mai potrivit. Încercând să înţeleagă lumea în care a ajuns, logica lui analitic-pozitivistă lasă loc unor nuanţe emoţional-interpretative. Aerul său distant de la început, atotcunoscător, şi modul de raportare statistic la lume, un mod care face abstracţie de context şi de legăturile dintre indivizi, ambele dobândite în faţa monitoarelor cu cifre şi grafice de riscuri, se dovedesc neoperaţionale în lumea reală, care, la firul ierbii şi al vieţii comunitare, reclamă alt soi de înţelegere a lucrurilor. Sebastian se adaptează. Nu ştim dacă e un status temporar sau o transformare profundă. El nu poate lua cu totul forma lumii care îl găzduieşte, pentru că are alt background cultural, de aceea dezvoltă o gândire hibridă, sui generis, care reflectă poate mai bine identitatea noastră compozită, cu registre simultane şi diferite, imperfect compatibile.
Criticul Mihai Iovănel spunea, într-o cronică publicată pe „Scena 9“, că „Pâlpâiri“ ar putea fi un roman SF. Una din ipotezele sale era că personajul principal, sosit dintr-o altă lume fix în lumea satului românesc, pentru un soi de experiment misterios, ar putea fi venit chiar din viitor. Cum aţi primit această ipoteză?
Originea şi statutul social ale personajului principal sunt deliberat lăsate în ambiguitate, ceea ce face plauzibilă şi o astfel de interpretare. Nu un SF cu tehnologii supersofisticate, ci în sensul unui social science fiction. În privinţa experimentului, în ştiinţele sociale e o abordare acceptată ca, atunci când ştii suficient de multe despre un set de variabile, să priveşti trecutul modelat de acele variabile ca pe un experiment controlat. Asta vine din faptul că experimentele sociale nu doar că ar fi foarte costisitoare, dar pun probleme serioase, dacă nu insurmontabile, de etică.
Poate fi vizita brutală în mediul rural a lui Sebastian Aanei considerată similară cu sentimentul pe care îl are, de exemplu, un turist străin care ajunge pentru prima dată în România?
Seamănă. Iar în anii ‘90 perplexitatea străinului în faţa exotismului postocomunist, ca să-l numim elegant, era şi mai acută. Între timp, diferenţele s-au mai estompat. Aceste similarităţi ar putea fi explicate chiar prin teoria personajului, a realităţii ca antenă tubulară, care telescopează pe segmente.
Cât de mult v-aţi inspirat în „Pâlpâiri“ din ştirile ciudate pe care le auzim zi de zi?
Adevărul este că multe ştiri din România sunt fascinante prin imprevizibilitate şi cruzimea detaliului. Par pur şi simplu inventate. Într-un fel, ele sunt expresia unei stări de lucruri, a unei mentalităţi, atât la nivelul faptelor, cât şi al reflectării mediatice. Posibilitatea ca anumite lucruri să se întâmple într-o anumită societate ţine de o chimie profundă, nu totdeauna simplu de descifrat, însă putem compara comunităţile între ele prin faptele pe care „le permit“ să se întâmple în interiorul lor. Aşadar, urmărind logica lui Sebastian, „ştirile ciudate“ spun mult mai multe decât pare la prima vedere. M-au inspirat fiindcă m-au intrigat, m-au lăsat nu de puţine ori cu gura căscată. Ştirile din România frizează adesea involuntar literatura.
O scenă foarte amuzantă din carte: primarul care află că americanii îi aduc un calculator şi în primul rând crede că e un calculator de tipul celor care ocupau o cameră întreagă şi funcţionau cu cartele perforate. În aşteptarea acestuia, pregăteşte un adevărat ceremonial, fără să se aştepte că va fi un computer de birou. Sunt curioasă dacă povestea asta e pură imaginaţie.
Se iau aşchii de realitate cu ADN-ul compatibil şi se construieşte o realitate nouă, vie şi cu semnificaţie proprie. Distribuţia, liantul, fragmentele suplimentare, strategia punerii în poveste ţin deopotrivă de imaginaţie şi de meşteşug. Ca să revin la întrebare, da, există aşchii prelevate din realitate, din istorii paralele, dar întreaga poveste aşa cum apare în carte e produs al imaginaţiei.
Cât timp aţi lucrat la „Pâlpâiri“? Aţi avut un plan pe care l-aţi respectat?
E un roman care s-a copt greu, la care am scris mai mult de cinci ani. Lipsa timpului dedicat exclusiv scrisului m-a deturnat de mai multe ori. De regulă, scriu întins pe timpul verii, după notiţele făcute în restul anului, însă organizarea FILIT-ului cât am fost manager de proiect mi-a confiscat perioada cea mai propice. Am avut un plan general, care s-a modificat pe parcurs, dar nu substanţial. Cea mai grea parte a fost armonizarea tipurilor de discurs, astfel încât toate teoriile lui Sebastian să sune cât mai natural, într-un acord, personal şi sofisticat, cu realitatea rurală.
Volumul „Sînt o babă comunistă“ a fost ecranizat de Stere Gulea. Ce şanse credeţi că sunt ca „Pâlpâiri“ să aibă aceeaşi soartă?
Chiar mi-e greu să spun. Victor Rebengiuc, la lansarea de la Bucureşti, unde mi-a făcut bucuria să citească un fragment din roman, a spus că ar putea ieşi un film pe cinste. Dar de aici până la un proiect concret e cale lungă.
Într-un interviu acordat site-ului HotNews aţi vorbit şi despre eternele probleme ale pieţei de carte din România şi la un moment dat aţi spus: „Trebuie gândită o formă de a promova mai bine scriitorii români“. De la cine consideraţi că ar trebui, concret, să vină acest demers?
Principala instituţie care ar trebui să se ocupe de soarta scriitorilor este Uniunea Scriitorilor din România, care are şi un buget semnificativ în acest sens. Pe lângă proiectele proprii, Uniunea Scriitorilor ar trebui să facă lobby în favoarea scriitorilor la Institutul Cultural Român, la Ministerul Culturii, autorităţi locale ş.a.m.d. Din păcate, Uniunea tace. Tace şi nu face mai nimic pentru statutul scriitorilor. Din ce aud, acum se ocupă cu pedepsirea filialelor care la recentele alegeri nu au votat „cum trebuie“ - le scoate din proiecte, le taie de la finanţare, să se înveţe minte. Din câte înţeleg, în curată manieră orientală, festivalul filialei din Chişinău, „Două state, o literatură“, nu a mai putut derula a IV-a ediţie pentru că nu a mai primit bani „de la centru“ în anul ce tocmai a trecut, cu explicaţia clară a cauzei. E trist să te răzbuni pe cei de pe peste Prut, indiferent câte voturi ai primit acolo.
Din anul 2016 sunteţi senator al Uniunii Salvaţi România. Cum vi s-a schimbat perspectiva asupra României din acel an şi până în prezent?
Cum spuneam şi atunci când am candidat, am intrat în politică în primul rând pentru a sprijini cultura, care a rămas tema mea principală. Despre domeniu ştiam că e reglementat confuz, subfinanţat, că banii sunt cheltuiţi prost, fără a se urmări efecte reale. Acum am descoperit că foarte puţini dintre cei ce reglementează sau administrează cultura au calificarea să o facă, că legi în vigoare, cum ar fi programul naţional de achiziţie de carte, nu sunt respectate. Apoi, la nivel politic, cultura e tratată în general ca o cenuşăreasă, iar atunci când e luată în serios e privită din perspectiva propagandei, imaginii, identităţii naţionale, a valorilor istorice, fără o înţelegere a specificului, a libertăţii creatorului şi autonomiei esteticului, fără sensibilitate pentru cultura vie.
Cum se înţeleg literatura şi politica? Cum vi s-a schimbat rutina/ritmul de scris de când aţi devenit senator?
Literatura se împacă cu orice. Nu cred că există vreo ocupaţie sau îndeletnicire profund incompatibilă cu literatura. Fiind profesor de meserie, ritmul mi s-a modelat de-a lungul anilor în funcţie de vacanţe: notiţe de-a lungul anului, scris intensiv în timpul verii. Nu sunt genul care poate scrie în fiecare dimineaţă disciplinat o oră sau două, după care să facă altceva; am nevoie de tot timpul din lume când mă aşez la masa de scris. Orice urgenţă mă paralizează. Când mă scufund în roman trăiesc acolo un timp.
Lucraţi la altceva în prezent?
Note şi observaţii fac tot timpul. Am şi vreo trei-patru romane în cap, dar nu m-am hotărât pe care să-l încep.
Ce face Dan Lungu într-un univers paralel?
Citeşte, vede filme, ascultă muzică, contemplă natura, se joacă cu copiii.
O excursie la capătul lumii
Cea mai recentă carte a scriitorului Dan Lungu, „Pâlpâiri“, este publicată la Editura Polirom. Un ins excentric şi misterios, aflat în concediu de recuperare sau explorare a identităţii, ajunge la capătul lumii, pe care nu-l cunoaşte decât din jocurile pe calculator. Mai precis, merge într-un sat, unde caută o metodă şi un obiect de cercetare absolut personale, cu ajutorul cărora să-şi redefinească viaţa. Realitatea complică însă imprevizibil şi sistematic lucrurile, de unde o serie întreagă de aventuri, la sfârşitul cărora casele din chirpici şi rachiul de colivă ajung să aibă farmecul lor.
CV Dan Lungu: Literatură, film, politică
Numele: Dan Lungu
Data şi locul naşterii: 15 septembrie 1969, Botoşani
Starea civilă: căsătorit, are doi copii, Ilinca şi Filip.
Studiile şi cariera:
- scriitor, conf. univ. dr. la Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iaşi, director al Muzeului Naţional al Literaturii Române Iaşi (2013-2017), senator USR, membru în Comisia de cultură şi media a Senatului României. Co-fondator şi manager al Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi - FILIT (2013-2016). Membru al Uniunii Scriitorilor din România
- Studii postdoctorale de sociologie la Sorbona
- Printre cele mai cunoscute romane pe care le-a publicat se numără: „Raiul găinilor“, „Sînt o babă comunistă!“ (ecranizat în 2013, în regia lui Stere Gulea), „Cum să uiţi o femeie“, „În iad toate becurile sînt arse“, „Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu“ şi „Pâlpâiri“, toate la Editura Polirom.
Locuieşte în: Bucureşti şi Iaşi.
UPDATE - DREPT LA REPLICĂ
În urma publicării interviului cu scriitorul Dan Lungu pe site-ul Adevarul.ro şi în ziarul „Weekend Adevărul“, reprezentanţii Uniunii Scriitorilor din România au solicitat un drept la replică.
Vă prezentăm mai jos dreptul la replică, aşa cum a fost trimis el redacţiei de către Daniel Cristea-Enache, director de imagine al Uniunii Scriitorilor din România:
Într-un interviu acordat Laviniei Bălulescu, pentru publicaţia «Weekend Adevărul» (18-20 ianuarie 2019), dl Dan Lungu, senator al Partidului Uniunea Salvaţi România, face o serie de afirmaţii calomnioase în legătură cu Uniunea Scriitorilor din România. „Din ce aud - spune dl Dan Lungu despre Uniunea Scriitorilor din România -, acum se ocupă cu pedepsirea filialelor care la recentele alegeri nu au votat «cum trebuie» - le scoate din proiecte, le taie de la finanţare, să se înveţe minte”.
Deşi e greu să luăm în serios o formulare care începe cu „din ce aud”, este limpede că dl Dan Lungu nu cunoaşte încă modul de funcţionare a Uniunii noastre. Domnia sa nu are idee de statutul breslei noastre şi de capitolele care se referă la activitatea filialelor Uniunii. Filialele nu sunt finanţate de Uniune, şi nici nu finanţează Uniunea, reţinând fiecare cotizaţiile membrilor săi ori apelând la diferite surse de finanţare pentru proiectele derulate de respectiva Filială. Prin urmare, calomnia dlui Dan Lungu izvorăşte din ignoranţă, din rea-credinţă (ceea ce nu l-a împiedicat să candideze la alegerile pentru preşedinţia U.S.R. de anul trecut), dar şi dintr-o filozofie comunist-etatistă asupra Uniunii Scriitorilor. În plus, dl Dan Lungu nu oferă niciun exemplu de „represiune” a conducerii U.S.R. îndreptată către Filiale; şi nici n-ar fi avut cum. În ce priveşte Filiala de la Chişinău, conducerea U.S.R. s-a văzut pusă în imposibilitatea de a realiza programul comun chiar înainte de alegerile de la U.S.R., din motive care ţineau de birocraţia autorităţilor din Moldova.
Aiuritoare este şi o altă afirmaţie fără acoperire a dlui Dan Lungu: „Pe lângă proiectele proprii, Uniunea Scriitorilor ar trebui să facă lobby în favoarea scriitorilor la Institutul Cultural Român, la Ministerul Culturii, autorităţi locale ş.a.m.d. Din păcate, Uniunea tace.” În mod vădit, dl Dan Lungu nu are idee nici de parteneriatele U.S.R. cu Institutul Cultural Român, Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale şi alte instituţii culturale importante, nici de proiectele şi programele naţionale de tradiţie ale U.S.R. cu implicarea autorităţilor locale din ţară (Iaşi, Cluj, Alba Iulia, Oradea, Arad…). Pentru calomnierea Uniunii Scriitorilor din România într-o publicaţie ca „Weekend Adevărul”, dl Dan Lungu ar trebui să prezinte scuze, public, Uniunii Scriitorilor din România şi cititorilor ziarului pe care i-a dezinformat.
CITIŢI ŞI:
Se încarcă comentariile...
