Ion Aion (pseudonim) este absolvent de teologie şi de limbi clasice, profesor de greacă veche încununat cu performanţe didactice de excepţie, doctorand în studii literare şi culturale, preot ortodox de 11 ani, doctor în teologie şi traducător publicat de Patriarhia Ortodoxă Română. Ion Aion a renunţat la veştmintele bisericeşti, şi-a dat demisia din preoţie şi s-a hotărât să vorbească. Născută dintr-o experienţă directă de viaţă, „Spovedania unui preot ateu”, carte care va apărea la editura Curtea Veche în 18 mai 2017, caută răspunsuri simple la ample frământări umane şi le propune apoi cu umor şi tragism, prin decupaje din viaţa de zi cu zi a unui preot care denunţă dogmele, dar elogiază credinţa.

Domnule Ion Aion sunteţi autorul unei cărţi care va face valuri intre teologi, preoţi şi credincioşi. Care a fost imboldul de a scrie o astfel de spovedanie”? Ce mesaj vreţi să le transmiteţi cititorilor?

I.A.: Spovedania unui preot ateu propune o reconsiderare a valorilor care ar mai putea să ne mobilizeze în acest punct al civilizaţiei noastre, chemând totodată la un alt nivel de credinţă. Cartea aceasta va lansa câteva provocări importante. Una dintre ele priveşte, desigur, fenomenul religios, iar Spovedania propune o cu totul altă abordare sau înţelegere: nu ştiinţifică – unde argumentele sunt încă disputate sau greu accesibile – şi nici măcar teologică, deşi aş fi avut oarece competenţă. Ci înţelegerea fenomenului religios doar dintr-o perspectivă socială, aşa cum l-am trăit, observat şi întreţinut de-a lungul anilor. Iar „expertiza” mea este tocmai preoţia! O asemenea perspectivă despre fenomenul religios simplifică foarte mult, mută răspunsurile: din afara, înăuntrul omului.

Care sunt răspunsurile/ concluziile dvs.?

I.A.: Nu-i pot răpi cititorului acest drept: de a le descoperi el însuşi, apoi de a le asimila pe măsura propriei înţelegeri, căci fiecare cititor este într-o anumită măsură şi autor, refuzându-i sau conferindu-i textului semnificaţii. Iar textul va sări şi în sprijinul credinciosului, şi al ateului sau necredinciosului. Cât mă priveşte, eu am găsit aceste răspunsuri suficient de importante pentru a mi le asuma, cu toate schimbările majore produse în plan personal. 

În toate predicile şi apariţiile publice ale clericilor, sunt prezentate opinii religioase cu o intransigenţă şi o inflexibilitate care amintesc de vremurile medievale. De ce lipsesc dilemele şi spiritul dubitativ?

I.A.: Haina preoţiei te îmbracă într-o responsabilitate mai mare decât postura de a-ţi da cu părerea după cât ţi-e mintea. Prin acea haină reprezinţi instituţia în sine, ceea ce se întâmplă şi cu uniforma militară de pildă. Iar instituţia, fie a Bisericii sau oricare alta, nu cred că se poate îndoi de sine în discursul oficial. Asta nu înseamnă că nu a apărut în spaţiul public şi un discurs flexibil, chiar capabil de autocritică. Un exemplu care a câştigat multă notorietate în ultima vreme este acela al preotului Constantin Necula. La fel şi în cazul predicilor, nu se opresc toate la nivelul unei teologii repetitive şi rigide.

Folosiţi în titlul cărţii un oximoron: preot ateu” şi gândul mi se duce la cartea lui Lucian Blaga Hronicul şi cântecul vârstelor”, unde povesteşte cum tatăl lui, în timpul slujbelor îl citea pe Feurbach. Există o revoltă mentală care mocneşte în sufletul multor preoţi, dar care şi-o înăbuşesc de teama unor repercusiuni sociale?

I.A.: Nu ştiu să vă spun ce mocneşte prin sufletul preoţilor, dar consider greşită tendinţa de generalizare. Asemănări pot exista, aşa cum şi eu l-am mai citat pe Feuerbach prin predici, apropo de asocierea cu tatăl lui Blaga.

Spuneţi la un moment dat în carte că slujbele de inmormântare v-au abrutizat”, lustruind latura de insensibilitate a sufletului. Ba mai mult, credincioşii începeau să vă perceapă ca un înger al morţii”. Cum pot trăi preoţii într-o astfel de şaradă, pretinzând că sunt pătrunşi” de lumina Învierii, in timp ce ei se simt ca nişte îngeri ai morţii”?

I.A.: Astfel de sintagme funcţionează în text cu valenţe literare mai ample decât sensul imediat, propriu. „Înger al morţii” se explică de-a lungul cărţii. Iar „abrutizarea” sub imperiul unor situaţii sfâşietoare a însemnat pentru mine mai degrabă o călire brutală, care m-a ajutat pur şi simplu să particip la ele, însă nu şi pierderea sensibilităţii. Nu am reuşit să-mi fac o rutină din Moarte! Când ai în fişa postului să asişti la ultimele zbateri şi la pierderea luptei pentru atâţia oameni de care te-ai ataşat, când eşti martorul unor momente copleşitoare de viaţă, nu cred că ai decât două variante, depinde de fire: ori te abrutizezi cu adevărat, dar pierzi totul; ori îţi păstrezi sensibilitatea, dar suporţi prea mult.

Paul Evdokimov spunea in cartea Iubirea nebună a lui Dumnezeu” că ar trebui infiinţată o catedră de ateism în cadrul Facultăţilor de Teologie, pentru a le tempera viitorilor preoţi infatuarea, triumfalismul religios şi sentimentul că au dobândit un nivel de cunoaştere superior celorlalţi oameni. Credeţi că ar fi necesar ca teologii să urmeze astfel de cursuri?

I.A.: Câtva material didactic le va oferi şi Spovedania unui preot ateu. E adevărat că învăţământul teologic ar trebui adus la zi, adecvat mentalităţilor de astăzi, pentru a mai fi competitiv sau eficient. Dar meteahna aceasta cred că aparţine învăţământului românesc în ansamblu. Cât priveşte „infatuarea” preoţilor, m-aş feri din nou de generalizări. Unii sunt cu adevărat smeriţi şi nici nu-şi pretind vreo cunoaştere superioară. Opinia publică a ţintit în ultima vreme vreo câţiva ierarhi din fruntea BOR, identificând greşit în aceştia întreaga tagmă.

Povestiţi-ne câteva momente de cumpănă din actvitatea preoţească care v-au zdruncinat.

I.A.: Sunt prea multe! O crimă pe care mi-a mărturisit-o cineva înainte să moară; copii răpuşi la vârste diferite, aruncându-şi părinţii în pragul nebuniei; soţi la peste nouăzeci de ani atât de ataşaţi între ei, încât în ziua când unul a murit de boală, celălalt pur şi simplu s-a aşezat pe pat, alături, aşa cum au stat întreaga viaţă, şi a sfârşit pe loc. Există multe lucruri care mă apasă, unele în mod special, dar nu sunt lucruri despre care să pot vorbi cu uşurinţă. Spovedania s-a hrănit şi ea din astfel de situaţii de viaţă. Maniera cărţii este, însă, una de pozitivism incurabil, dezvoltat chiar în faţa celor mai crunte realităţi.

O ultimă întrebare: Cum vă consideraţi ca preot?

I.A.: Am încercat din răsputeri să mă ridic la înălţimea respectului pe care l-am primit.

Vă mulţumesc!

 

Ion Aion, Spovedania unui preot ateu

În pregătire la Curtea Veche Publishing

- fragment -

(...) M‑am aşezat cu fundul pe pat şi baba, rotundă cât putina, a îngenuncheat într-un târziu în faţa mea, scâncind şi oftând. I-am pus epitrahilul pe cap şi-am început molitfa. Filica, isco­ditoare, cu ochii în sus spre mine, tot dădea epitrahilul într‑o parte ca să mă poată vedea. Eu i-l puneam din nou pe creştet, continuând inflexibil rugăciunea. Spurcăciunea se smucea uşor de sub epitrahil, cât să mă ţină în raza ei vizuală şi tot aşa. După mai multe încercări de a scăpa de zgâitul ei în cerul gurii mele, am luat cartea şi i-am deschis-o pe cap, ca şi cum aş fi citit de-acolo rugăciunea. S-o fi uitat vreo câteva clipe în coperţile cărţii, nu ştiu, dar nu a mai mişcat deloc. Apoi a început să aranjeze nişte ciucuri de la covor, după care s‑a minunat puţin de şireturile mele.

— „…Deci, ia seama, de vreme ce ai venit la doctor, să nu te întorci nevindecată.“ Ţaţă Filică, de la ultima spovedanie încoace, să-mi spui matale ce păcate mai grele te apasă acolo, pe suflet.

— N‑am, părinte, niciun păcat. Mă auzi?

Deşi nu era nimeni în casă şi nici prin curte, vorbea în şoaptă, nu cumva să o audă vecinele de peste şosea, pe care urma să le umple de ocări sub epitrahilul meu. De fiecare dată spovedeşte păcatele întregii parohii, mai puţin pe ale ei. Asta numesc eu „spovedanie apofatică“, o capodoperă a genului.

— Da, bre, te aud. Vorbeşte mai tare!

— N‑am ce păcate să am (prima minciună). Io îmi văd de curtea mea (a doua minciună) şi nu vorbesc cu nimeni (aici spune adevărul, fiindcă e certată cu toate babele din jur), treaba lor, la vârsta mea nici nu ştiu cum să mai trăiesc de azi pe mâine. Părinte, stai să-ţi spun ce-am păţit azi-noapte. Cum dormeam eu în somn, mă auzi, da?, s-a făcut c-am visat-o pe Irina de peste drum. Iar se luase de mine degeaba şi eu nu i-am răspuns nimic, dar ea tot mai tare ţipa să ne-auză tot satul. De ruşinea ei, am intrat în curte şi-atunci ea a-nce­put să mă polocrească, părinte, în toate felurile. S-o fi auzit şi matale, gura ei ca dosul scroafei. Eu am tăcut şi am lăsat-o în pace, că ştiam că mă împărtăşesc de dimineaţă, altfel vedea ea că n-am ajuns bătaia de joc a nimănui. Şi mă blestema, cică să mă umplu de purici. O sută cincizeci! Ce zici, părinte, se poate să mă blesteme aşa, în vis?

— Nu, bre, stai liniştită, doar ai visat matale urât.

— Cum, părinte, am visat urât?

Dintr-o curiozitate fără miză, am dat puţin cartea la o parte să o văd pe babă, care dialoga aprins cu genunchii mei. Vorbea cu atâta înfocare, încât cutele feţei îi palpitau ca‑n mijlocul unei crize de intestine:

— Cum, părinte, am visat io urât, dacă m-am trezit azi‑dimineaţă şi eram toată plină de purici? Şi pe cămaşă, şi în pat, şi sub pernă, toţi, o sută cincizeci! Nici nu ştiu ce să mai fac. După ce pleci matale, trebuie să scutur tot din casă. Nu eram io şi aşa amărâtă? De ce, părinte, îşi bat toate joc de mine? Ele se cred deştepte şi io-s proasta lor?

Eu stăteam tocmai pe patul unde lovise blestemul! M‑au cuprins deodată scârba, revolta, neputinţa şi celelalte stări ale unei victime pe care o paşte violul. Baba mă ţinea imobilizat cu spovedania ei, iar puricii se pregăteau să mă siluiască pe toate părţile. De frica puricilor, tot sângele mi s-a refugiat brusc în cap şi m-au cuprins nişte dureri înfiorătoare, cum mai avusesem în ultimul timp: tâmple inflamate, ameţeli, zvâcnituri, fulgerări, dinţi încleştaţi, îîîîîîîîîîîîîîî, aaaaaaaaaah, clacam! Simţeam că nu mai pot să îndur şi durerile mele de cap, şi exalaţiile biologice, şi puricii, şi înghiţitul scârnăvii­lor duhovniceşti ale unor fiinţe care îşi risipiseră Viaţa, iar acum mă mai aveau doar pe mine ca să facă acelaşi lucru, să mă risipească. Cred că am stat vreo câteva minute cu mâinile încleştate în cearşafurile cu purici, până ce mi-a trecut cât de cât valul de dureri. Când mi-am revenit, Filica îşi spovedea în continuare vecinele. Scuipa venin când prea în şoaptă, când prea răstit, amestecând cuvintele cu o respiraţie greoaie şi hârâită, ce trăda un viu interes pentru moarte. Nu-mi amin­tesc precis ce zicea, ştiu doar că m-am ridicat brusc, fără să mai rostesc formula pentru dezlegarea păcatelor. Am deschis trusa de împărtăşit şi am turnat în linguriţă. Când m‑am întors, baba era tot în patru labe, muncindu-se să se ridice, în timp ce fusta lungă de lână, strânsă peste picioarele grase, îi reteza orice avânt.

— Ia, bre!

— Părinte, da’ am linguriţa mea pregătită pe masă şi lumâ­narea-i acolo, cu chibrit…

La câte trecuseră pe la gura ei o viaţă întreagă, acum se spuzea tocmai de la linguriţa mea… ’Tu‑ţi!…

— Lasă, bre, că aşa e creştineşte, să ne împărtăşim toţi din acelaşi potir şi cu aceeaşi linguriţă. Şi eu, şi matale, şi ţaţa Irina, şi oricine e vrednic. Hai, se împărtăşeşte roaba lui Dumnezeu cu trupul lui Hristos, deschide gura!, aaaa-min! Gata, bre.

I‑am urmărit cu satisfacţie răzbunătoare expresia feţei. În loc să se însenineze la chip după sfânta cuminecare cu tru­pul şi sângele lui Dumnezeu, un rictus necontrolat îi adânci brusc ridurile bătrâneţii. Marginile botului îi căzură în barbă, descompunerea îşi stârni valurile până peste ochi. Într-adevăr, linguriţa mea era cam coclită şi vinul oţetit, de când îl tot purtam prin geantă, dar pe moment m-am încrezut că tot numele Irinei o strepezise mai adânc pe proaspăt-împărtăşită.

— Să aprinzi lumânarea după ce te ridici! Ia uite, ai pre­gătit şi banii aici, pe masă. Bine, facă-se voia ta, deşi nu tre­buia… Mereu eşti grijulie matale cu mine, data trecută te‑ai ostenit să aduni şi nişte ouşoare proaspete, biata de matale… Hai, Doamne‑ajută!

Am lăsat-o pe Filica în genunchi şi am ieşit repede din casa blestemată, blestemând şi eu, la rându-mi, toate babele cu tot rahatul şi puricii lor. Abia se crăpase de ziuă. Soarele îşi înţepa printre nori un răsărit sângeriu. Vântul se scăr­pina de toţi copacii. Sub reverendă începuse vărsarea sânge­lui pentru Hristos. Fiarele sălbatice ale Filicăi, sau ale Irinei, dar expediate Filicăi prin vis, mă devorau ca pe un veritabil martir. Blestemul babelor era real şi era pe mine. Legiuni de purici mă bântuiau pe la toate încheieturile şi m-au purtat aproape în zbor până la biserică. Am descuiat repede lacătul gros de la intrare şi am trântit în urmă uşa veche din lemn masiv, care, mulţumită mamei Zoiţei, străjuia accesul în casa Domnului. Am fugit în altar şi-am început să mă dezbrac, scărpinându-mă necontrolat şi compunându-i Filicăi necro­loguri: „Îndoliată familie, clopotele ne-au chemat astăzi la sfânta biserică pentru a ne lua rămas-bun (în sfârşit) de la cea care a fost (curva satului) enoriaşa noastră şi pe care (a luat-o dracu’) a chemat-o la sine Bunul Dumnezeu, după ce şi-a împlinit menirea pe acest pământ (aceea de-a ne umple de purici, de sculament şi alte virtuţi venerice).“ În câteva clipe eram gol ca Adam în faţa Creatorului, cu mult înainte ca Acesta din urmă să fi creat căldura. Să fi fost pe puţin minus zece grade Celsius. La meteo anunţaseră cea mai geroasă zi din ultimii ani pentru începutul calendaristic de primăvară. De pe peretele altarului în formă de semicerc, sfinţii mă pri­veau înmărmuriţi. Am luat hainele pe rând şi-am început să le scutur violent. Apoi am ieşit fuga din altar, le-am aruncat pe strană, am înşfăcat iute maioul, scuturându-l şi examinându-l precipitat. La geam, o vrăbiuţă mă examina şi ea cu un ochi lateral, ţopăind întruna la vederea viermişorului îngheţat de sub burtă. Îşi întorcea mereu căpşorul pentru a-şi încredinţa şi celălalt ochi de întreaga privelişte. Uite, aşa e şi viaţa, ca o vrăbiuţă: câteva ţopăieli inutile, o privire cu jind la ceva ce nu se poate, încă una în gol şi… zboară! Uşa de la intrare se deschise.

— Părinţele!? Sunteţi înăuntru?

— Nuuuuuuu!!! Adică, da, dar nu intra că n-am termi­nat… aia, rugăciunea! Vin eu acum! Stai acolo! Ce‑i?

Norocul meu că închisesem şi uşa de la pronaos. M‑am ghemuit în spatele stranei.

— Părinţele, sunt Micu, am venit după steag pentru mormântare.

— Aşteaptă acolo, nu intra! Ai auzit?

— Ce?

— Nu intra, bă!

— Gata, părinţele?

M-am ridicat şi mi-am tras repede reverenda peste trupul gol, apoi m-am încălţat cu ghetele, fără şosete. Într-o clipă îmi trecuse tremuratul, ba chiar năduşisem tot. Dac-am văzut că Micu e răbdător, mi-am scos ghetele, mi-am luat iute chiloţii, pantalonii, până la urmă mi-am dat jos reverenda, ca să-mi pot aranja omeneşte maioul, cămaşa, vesta şi bluza de lână. Mi-am pus şosetele şi m-am încălţat la loc. (...)