Habar n-avem să vorbim!

Una dintre scenele memorabile ale romanului „Douăsprezece scaune“ de Ilf şi Petrov se întâmplă la inaugurarea primei linii de tramvai din oraşul Stargorod. Suntem în Rusia sovietică a anului 1927.

În deschiderea mitingului organizat cu prilejul acestui eveniment, fanfara intonează de trei ori la rând „Internaţionala“. Apoi, tovarăşul Gavrilin, preşedintele Gospodăriei comunale din oraş, ia cuvântul de la tribună pentru a prezenta „raportul“. El îşi începe cuvântarea „simplu şi frumos“ – notează autorii: „A construi o reţea de tramvaie e cu totul altceva decât a cumpăra un măgar.“

Este singura referire a personajului la subiectul mitingului: tramvaiul. Gavrilin vorbeşte din „senin“ despre situaţia internaţională, „fără să-şi dea seama nici el singur de ce“. Încearcă să vireze „raportul“ către şinele de tramvai, dar constată că nu este în stare. (Efortul personajului este remarcabil, înţelege ce i se întâmplă, dar nu se poate controla. Drama omului aproape spălat pe creier!) Gavrilin vorbeşte despre situaţia internaţională: îi dedică jumătate de oră ministrului englez Chamberlain, apoi senatorului american Borah, boierilor români şi, spre final, atacă şi subiectul Mussolini. (Un ghiveci de un umor devastator.)

Nimeni nu ascultă pe nimeni, pentru că nu ştim să vorbim.

După discursul directorului, urmează alte cinci cuvântări tot pe tema situaţiei internaţionale. Ultimul invitat este, fireşte!, specialistul: inginerul-şef Treuhov, „creierul“ reţelei de tramvai. Autorii precizează: „Treuhov ar fi vrut să vorbească despre multe...“. Adică, ar fi vrut să pomenească şi alte probleme urgente ale oraşului (poduri, clădiri, pieţe). Dar inginerul deschide gura şi „poticnindu-se la fiecare cuvânt, începu să vorbească: - Tovarăşi! Situaţia internaţională a statului nostru...“ Abia când termină de vorbit, inginerul îşi dă seama că nu pomenise absolut nimic despre linia de tramvai pe care o construise. Treuhov iese din scenă dezamăgit, dar gândeşte lucid: „Ce păcat că nu ştim să vorbim; habar n-avem să vorbim!“.

Închid romanul lui Ilf şi Petrov (traducerea lui Tudor Muşatescu, ediţie revizuită şi adăugită la Editura Polirom – 2012) şi mă privesc în oglindă. Şi râd. De prost ce sunt! Mă recunosc în bună parte în aceste personaje. Nu ştiu să vorbesc. Şi râd mai tare, pentru că mulţi din jurul meu sau cei care apar în spaţiul public nu ştiu să vorbească.

Simt apăsat handicapul educaţiei, acela de a nu şti cum să încep o discuţie, cum s-o conduc şi cum trebuie s-o închei. Fie că este o „cuvântare“, fie că e un dialog cu un amic întâlnit pe stradă.

De obicei, discuţiile noastre se învârtesc în jurul aceloraşi subiecte „ce faci?“, „unde ai fost?“, „mâine s-a anunţat cod galben“, „te mai sun săptămâna viitoare să vorbim“ (aceleaşi lucruri despre vreme)... Pe acest schelet sunt construite şi „dezbaterile“ de la talk show-urile TV sau discursurile „aleşilor noştri“ despre „situaţia internă“. Nişte futilităţi care ne dau senzaţia că primim informaţii, că transmitem idei şi că legăm un dialog. În fond, nimeni nu ascultă pe nimeni, pentru că nu ştim să vorbim.

Inginerul-şef Treuhov gândeşte resemnat în final: „Noi nu facem decât să batem apa în piuă. Mai bine
n-am mai vorbi deloc!“.