Denis de Rougemont - Gândirea anti-totalitară

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Editura „Humanitas“ a început o amplă operaţiune editorială la capătul căreia vom dispune de traducerea integrală a „Jurnalului“ lui Denis de Rougemont.

Gânditorul elveţian de mare anvergură, fondatorul curentului personalist în filosofia europeană şi, pentru studentul la Filologie care am fost şi profesorul de Franceză care sunt de o viaţă înseamnă, înainte de orice autorul excepţionalei cărţi L’Amour et l’Occident. Bibliografie de bază încă din primul an de facultate.

Jurnalele acoperă 20 de ani, dintre cei mai interesanţi din istoria şi tragică, şi palpitantă a secolului al XX lea. Însemnările au fost puse pe hârtie cu conştiinţa clară a scrisului pentru Istorie. Spune, la un moment dat, Denis De Rougemont în prefaţa ediţiei din 1967: „Scriu timpul pe care l-am trăit din 1926 până în 1946, cu primele semne ce anunţau venirea la putere a lui Hitler (le surprind la 20 de ani într-un castel prusac) până la moartea lui în incendiul Berlinului. Este o epocă într-adevăr perfect delimitată. Reţin că în aceiaşi ani, şcoala de gândire cea mai profund ostilă formelor totalitare de stat-naţiune sau de partid, pe care le vedeam atunci triumfând zgomotos, se constituie şi se manifestă prin publicaţii discrete şi mici grupuri de acţiune care se voiau ca atare“. De Rougemont crede că şcoala personalistă al cărei întemeietor a fost, şcoală opusă atât comunismului cât şi fascismului, a fost cea care i-a inspirat pe liderii Rezistenţei atât din ţările Axei, cât şi din Franţa.

Din proiectul editorial de mare anvergură despre care vorbeam la începutul acestor însemnări, s-au concretizat, pentru moment, primele două volume, ambele beneficiind de traducerile impecabile ale lui Emanoil Marcu şi Vlad Russo. Probabil, cei mai buni traducători din limba franceză de care dispune la ora actuală România.

Primul volum acoperă perioada 1926- 1935 (care nu a fost populată nicidecum de „o lume tihnită încă, lipsită de convulsii şi de derapaje, care nu face decât să îl trimită înapoi (pe Denis de Rougemont n.m. M.M.“) spre explorarea propriei interiorităţi, pentru a afla acel glas unic ce-i aparţine numai lui“, aşa după cum susţine o notiţă de pe coperta a patra). Adică secvenţele intitulate Ţăranul de la Dunăre (Le paysan du Danube – Sur l’qutomne) din 1932 şi Jurnalul unui intelectual în şomaj (Journal d’un intellectuel en chômage). Cel de-al doilea se numeşte Jurnal din Germania şi cuprinde notaţii din perioada 1935-1936.

Trebuie semnalată o schimbare de perspectivă de la un tom la altul. Primul este în cel mai apăsat mod cu putinţă catalogat de autorul însuşi, jurnal non-intim, cel de-al doilea, dimpotrivă, jurnal intim. O notă din 10 noiembrie 1933, adică chiar de la începutul Jurnalului unui intelectual în şomaj spune clar că „acest jurnal nu va avea nimic intim. Trebuie să îmi câştig viaţa nu să o contemplu“, indiciu clar că Denis de Rougemont a făcut notaţiile sale din perspectiva unei viitoare publicări. O alta, din 4 noiembrie 1934, vine cu precizări suplimentare: „Nici un scriitor nu îşi dă mai multe şanse de a minţi decât cel care scrie un jurnal intim, pretinsă relatare a gândurilor şi sentimentelor sale. Mai întâi că acest autor, dacă are intenţia de a scrie un jurnal, gândeşte şi simte cu gândul la jurnal, deci altfel decât ar face în lipsa acestui proiect. Mai ales că, gândindu-se la sine în abstract, el se falsifică, sau mai precis se crede mai conform virtuţii sale (sau viciului său) decât ar îndrăzni s-o afirme în faţa celorlalţi. Monologul jurnalului intim este un artificiu care vrea să treacă drept sinceritate, când de fapt e doar modul cel mai comod de a juca teatru: fără spectatori“.

Cuvântul înainte al Jurnalului din Germania ne previne: „Cărticica de faţă este un jurnal care, deşi publicat, e un jurnal intim. Funcţia acestui gen literar este oarecum inversă celei pe care o are presa. Ce aşteptăm noi de la jurnaliştii publici, de la marii reporteri? Un soi de stilizare improvizată a evenimentelor, conformă cu vederile generale ale unui partid, sau măcar ale opiniei comune, aşa cum există ea dinainte constituită într-o ţară. Diaristul, dimpotrivă, e încântat să noteze tocmai ceea ce contrazice stilizările oportune. Sau, mai bine zis, contradicţia depinzând încă prea strâns de prejudecăţile pe care vrea să le combată-, se dedică faptelor şi gesturilor care nu sunt cu totul nici ceea ce credeam că sunt, nici tocmai contrariul. Şi se mândreşte să ajungă astfel- în materia însăşi a Istoriei- la acelaşi gen de realitate pe care îl imaginează romancierii: particularul general. Atâta doar că, în loc să descrie legături amoroase, descrie legături sociale, sau politice, sau religioase: o afectivitate mai vastă, cu manifestări nu mai puţin precise, dar încă puţin cunoscute psihologilor şi, foarte serios, ignorate de sociologi şi de oamenii politici“.

Ţăranul de la Dunăre este un jurnal de călătorie al unui om tânăr (Denis de Rougemont nu avea în 1926 decât 20 de ani), însă cum nu se poate mai atent la detalii. Desigur şi la cele de ordin geografic, estetic (a trecut prin Prusia, Ungaria, Austria şi o zonă din sud- vestul Germaniei numită Suabia. Adică Şvăbia. Fostul Imperiu. De Rougemont este cum nu se poate mai atent la felul în care această condiţie se decontează îndeosebi în Ungaria, marcată de ceea ce ungurii au numit şi numesc trauma de la Trianon. Desigur, a întâlnit şi prusaci care visează deja la refacerea Reich-ului, însă în Ungaria (acolo unde unguroaicele cântă cu trupul, cum sună o observaţie, hai să îi spunem de coloratură) lucrurile stau diferit. „Naţionalismul este o pasiune pură, ce exprimă fiinţa profundă a rasei. Această iubire nu se discută, această ură nu se contestă“. În locul în care opresorul a devenit oprimat (mă rog) se păstrează credinţa „în veşnicia măreaţă a Ungariei – atemporală, ignorând statisticile- precum şi suferinţa lui, suferinţă de orgoliu rănit, dar care câştigă simpatia: căci orgoliul maghiar nu e din cel câştigat pe seama altuia, nu e orgoliul unui parvenit, ci al unui aristocrat“ Şi, în fine, transcriu exclamaţia: „Ce revanşă, pe o hartă a sentimentelor şi-ar lua Ungaria după Tratatul de la Trianon“.

În Despre toamna lui 1932 sau naşterea personalismului, tânărul intelectual pe viaţă pasionat de Goethe (referinţele la copleşitoarea lui operă sunt constante) se afirmă nici individualist, nici naţionalist, ci personalist. Care nu doreşte să aleagă nici „un regim burghez, odios, ratat, care-i ucide pe alţii“, nici „o utopie pe care nu putem să o acceptăm de bunăvoie pentru că nu vedem în ea decât o realizare epurată, tiranică şi lipsită de orice rezistenţă internă a ceea ce, în haosul care domneşte, urâm din toată fiinţa: primatul materialului“. Încă de aici se precizează anticomunismul funciar al lui Denis de Rougemont, ca parte a antitotalitarismului său care îşi va afla expresia deplină în Jurnal din Germania.

Dacă în Despre toamna lui 1932, Denis de Rougemont acceptă, totuşi, că ar avea măcar câte ceva în comun cu comuniştii (deja bună parte a intelectualilor francezi începuse să simpatizeze cu aceştia şi, după cum, dezvrăjirea nu avea să vină decât târziu, timid, după 1975), lucrurile se schimbă în Jurnalul unui intelectual în şomaj. Sigur, sunt aici detalii despre privaţiunile materiale resimţite de Denis de Rougemont şi de soţia lui în tmpul refugiului lor în afara Capitalei, dar şi reflecţii despre rolul intelectualului, despre condiţia lui de declasat, despre relaţia cu societatea, cu comunitatea care îl înconjoară. El, intelectualul, ca om, „vrea să ştie motivul care decide una sau alta“ în vreme ce „alegătorul vrea să fie pro sau contra şi îl evită din principiu pe cel care discerne şi nuanţează“.

Anticomunistul Denis de Rougemont se manifestă în toată deplinătatea lui atunci când descoperă în L’Humanité „ură şi iar ură, minciuni grosolane“.

O ofertă de muncă neaşteptată, economic salvatoare, doi ani de lectorat la o universitate din Frankfurt, îi dă şansa lui Denis de Rougemont să ajungă într-o Germanie care deja de doi ani era şi sub stăpânirea, şi sub fascinaţia lui Hitler. Un interlocutor german îi spune: „Voi, francezii, …nu visaţi decât revoluţii şi răzmeriţe. Habar nu aveţi cum e aici. Nouă, aici, ne-a ajuns. Acum vrem să avem de lucru şi să avem ceaşca noastră de cafea cu lapte dimineaţa. Dacă ne dă asta, Hitler sau altul, e suficient. Politica nu-i interesează pe muncitori dacă au de mâncare şi de lucru. Hitler? N-are decât să-şi pună programul în aplicare, Acum a câştigat“.

Jurnal din Germania 1935-1936 este o cronică subiectivă, nu de jurnalist ci de diarist, a felului în care şi-a pus Hitler în practică programul. Cu oamenii, cu societatea, cu complicitatea presei. Ceea ce fascinează în Jurnal din Germania este vocaţia antitotalitară a lui Denis de Rougemont. Mai devreme, cred, decât orice alt comentator, istoric al comunismului şli nazismului el a realizat similitudinile dintre cele două mari doctrine totalitare, rele ale veacului al XX lea. De aici şi avertismentul: „Prima îndatorire a intelectualilor care au înţeles pericolul totalitar (de dreapta sau de stânga) nu este de a adera la vreun antifascism, ci de a ataca forma de gândire din care vor lua naştere cu necesitate fascismul şi stalinismul. Iar aceasta e gândirea liberală“.

Denis de Rougemont - JURNALUL UNEI EPOCI – 2 Volume. Vol. 1 1926-1935 Ţăranul de la Dunăre; Jurnalul unui intelectual în şomaj; vol. 2 Jurnal din Germania; Traducerea: Emanoil Marcu şi Vlad Russo; Editura Humanitas, Bucureşti, 2018

Denis de Rougemont
Denis de Rougemont
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite