Fiecare are ceva adus de acasă, un pacheţel de pus pe masa acestui banchet intelectual. Afară începe să plouă. Vine la timp pauza, cafea şi biscuiţi.

- Usted es español?

- Pardon?

- Am fost convinsă că sunteţi spaniol, ca mine, după accent.

- Primesc des această întrebare, dar din partea francezilor, este prima dată când mi se întâmplă în spaniolă. Seamănă mult accentele, într-adevăr.

Printre profesori, o doamnă care are nume românesc, dar deloc accent. Şi prenume franţuzesc. Să mergem să salutăm.

- Vous êtes roumaine?

- De departe. Numele este al bunicului, care l-a luat cu el în America. Eu m-am născut acolo, apoi părinţii s-au mutat în Argentina şi de acolo în Franţa. Nu ştiu deloc româneşte, din păcate.

Poveştile continuă pe holurile palatului episcopal, proaspăt şi foarte elegant renovat. O prezenţă discretă în oraş, deloc opulentă. O clădire austeră din piatră. Nimic aurit, nimic strălucitor.

Printre profesori trece salutând arhiepiscopul, care este şi preşedintele inspectoratului şcolar. Suntem la el acasă, a trecut să ne spună Bonjour şi să ne încredinţeze cât de mult apreciază munca noastră.

Nu i se face o intrare de gală, nu are cortegiu care să îi ţină trena. Nici trena nu are, de altfel, nici veşminte bogate. Se prezintă fiecărui profesor cu care dă mâna. Politicos şi extrem de agreabil. Nu se repede nimeni să i-o sărute. Pleacă la fel de discret cum a venit.

Reîncepe seminarul. Colegul de lângă mine mă întreabă cu zâmbetul până la urechi:

- D'où viens-tu?

- Din România.

- Eram sigur, ştiu perfect acest accent, râde încântat că a avut dreptate, îl aud în fiecare zi. Prietena mea este româncă. Peste două săptămâni voi merge cu ea în România pentru prima dată. De-abia aştept.

Suntem, cum ar veni, un peu partout. Şi un pic de peste tot de unde ajungem.