Daniel Cristea-Enache în dialog cu Dan C. Mihăilescu

„Cartea ca destin. Daniel Cristea-Enache în dialog cu Dan C. Mihăilescu” se citeşte cam cum se citea în anii 90 memorialistica recuperatoare şi cu miez. Unul întreabă necomplezent şi necruţător, celălalt răspunde netrucat şi fără rest, slobod la gură şi la conştiinţă. Pe fundalul crunt al ambianţei socio-politice de azi e o carte fundamentală din cel puţin trei motive.

Mi se pare un gen (jurnalistico-literar) necesar timpurilor în care suntem, la un sfert de veac de la revoluţie: nici un romantism, entuziasm sau idealism nu mai este posibil, punerea pe căpătuială domină orice zvîcnet de proiect public; taberele intelectualilor s-au cam format, ştim cine empatizează cu cine, cine urăşte pe cine; înverşunarea contra adversarului (politic, literar, profesional) nu e doar iraţională, e viscerală.

Pe acest fundal, cartea arată, mai întîi, că doi intelectuali cu convingeri diferite nu numai că nu se dezbină reciproc, nu se dispreţuiesc asasin, nu se detestă cu ştaif, dar sunt capabili de explicaţii, argumente şi confesiuni ultime, deşirante (pe care de altfel complicitatea între spirite consonante le-ar fi subminat, contaminindu-le de o complezenţă călduţă). Inamiciţia, diferenţa, se pot articula civilizatoriu şi fertil. Când doi intelectuali cu valori (presupus) diferite se îngăduie pe terenul ideilor, cuvîntul încă mai poate salva lumea...

În al doilea rînd, cartea este de o importanţă covîrşitoare prin tematică. Evocările lui Dan C. Mihăilescu (ca şi cele ale Ilenei Mălăncioiu, în „Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache”, 2003) ne arată cum s-au imbricat epocile, totalitarismul asasin comunist şi capitalismul sulfuros, cum s-au amestecat  călăii cu îngerii.

Inamiciţia, diferenţa, se pot articula civilizatoriu şi fertil. Când doi intelectuali cu valori (presupus) diferite se îngăduie pe terenul ideilor, cuvîntul încă mai poate salva lumea...

Am mai spus-o şi altă dată, vina tragică a generaţiei mele va rămâne faptul că am lăsat să se piardă acuitatea privirii care mai putea distinge călăii de îngeri. Dar, îmi spune Dan C. Mihăilescu, nu punerea la zid a colaboratorilor (mai) e importantă (azi), ci desluşirea între prieteni, „ierarhizarea motivelor”, „mizele colaborării”, „talentele informatorilor”, „jocul supapelor”, pentru a etala, de fapt, „mizeria Sistemului”, pentru a se ajunge la „analiza, judecarea şi condamnarea sistemului represiv, în esenţa şi proiteismul lui”.  De aceea numele „colcăitoare” pe care le aminteşte Dan C. Mihăilescu în „Cartea ca destin” şi hărţuiala pe viaţă şi pe moarte cu Consiliul Culturii şi cenzura despre care vorbeşte concret Ileana Mălăncioiu asanează un teritoriu infect al memoriei colective. Nu moare nimeni, nu se (mai) sinucide nimeni din astfel de dezvăluiri (tulburătoare culpabilitatea profundă şi senină a Ilenei Mălăncioiu povestind despre sinuciderea postrevoluţie a Gabrielei Negreanu...). Dar începem să ne desluşim reciproc, ca-ntr-o psihanaliză progresivă, menită să ne conducă spre ultimele resorturi, cele pe care, ca să ne protejeze, subconştientul le uită...

O altă temă fundamentală este structurarea intelectuală şi sufletească. Devenirea lui Dan C. Mihăilescu se citeşte ca un spectaculos bildungsroman  (cel pe care îl avem toţi în destinul nostru, cu alte date, cu alte nume, mai mult sau mai puţin răsunătoare, dar mecanica formării e sensibil aceeaşi). Bulimia sa culturală, fabuloasele sale proiecte împlinite şi neîmplinite, iubirea şi supunerea dostoievskiană faţă de diverşi maeştri la diverse vîrste şi etape, cavalcada referinţelor adînc intrate în discurs, verdictele şfichiuitoare şi sprinţare, şi – imensă valoare! - orizontul necoruptibil al conştiinţei sale fac palpabilă existenţa autentică prin verb, indiferent de epocă şi regim.

Dacă am un regret, este acela că Dan C. Mihăilescu n-a împănat evocările sale cu mai multe citate din miile de nume semnificative pentru devenirea sa pe care le vehiculează: s-ar fi conturat, fără nici o preţiozitate, crestomaţia vie şi densă a unei vieţi, a unui spirit).

În al treilea rînd, „Cartea ca destin” este stilistic un regal. (Pentru cineva plecat cotidian într-o altă limbă, oralitatea şăgalnică, lirismul şi senzualitatea cuvintelor, frazelor, torentelor, onomatopeelor lui DCM sunt seve vitale... ).

Desigur, Daniel Cristea-Enache practică aceeaşi maieutică dîrză pe care am remarcat-o în Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie (încă n-am citit convorbirile cu Octavian Paler...), şi aceeaşi tactică şarmant manipulatoare care constă în a „linguşi” mai întîi pentru a „muşca” apoi şi mai profund... Şi, pe cît erau răspunsurile Ilenei Mălăncioiu de veşnice, săpate în stîncă, pe atît Dan C. Mihăilescu  le strunjeşte într-o efervescentă şi clocotitoare spumă a mării (pardon pentru metaforă, lipită cuiva care detestă marea, fericit să urce muntele pînă la capăt, adică pînă la Dumnezeu...).

Cîte sute de mii de pagini a baleiat Dan C. Mihăilescu, şi ce au sădit ele în fiinţa lui cu deschidere către ceilalţi seamănă cu ce se-ntîmplă atunci când scoicile filtrează marea, iarăşi, şi iarăşi, neobosit şi fără sfîrşit. Nu e o căutare de perle, ci chiar fabricarea lor lentă, miraculoasă.