Crime pe muzică de jazz

500 de pagini de text extrem de bogat în informaţie, pagini completate cu încă alte peste 60 rezervate unui post-scriptum, notelor despre surse, bibliografiei şi indexului, un remarcabil, atent şi subtil aliaj între informaţie şi analiză, înclinaţia spre problematizare şi nuanţare sunt doar câteva dintre caracteristicile cărţii „Stalin-Curtea Ţarului Roşu“.

Scrisă de Simon Sebag Montefiore, profesor de istorie la Universitatea Cambridge, la începutul deceniului trecut, publicată în limba engleză în anul 2003, tradusă în româneşte de Cătălin Drăcşineanu şi editată în 2014 de Polirom, cartea se parcurge cu sufletul la gură. Adesea ai impresia că ai în mâini un roman şi nu o carte de ştiinţă. Frecvent te simţi îndreptăţit să crezi că citeşti un roman, câteodată chiar un roman cu vampiri, şi nu o minuţioasă cercetare ştiinţifică. Iar dacă despre multele grozăvii evocate în carte, despre felul în care au fost acestea plănuite şi puse în practică nu ai avea ştiinţă din lecturi anterioare, aproape că ai avea dreptul să îţi imaginezi că autorul scrie despre o reîncarnare în secolul al XX lea a anticului Caligula.

Cartea nu e doar o excelentă biografie în cheie psihocritică a unuia dintre cei mai sângeroşi dictatori din secolul al XX lea. Ci şi o extrem de eficientă pătrundere în păienjenişul maladiv de complicităţi, alianţe, trădări, comploturi, promiscuităţi, spaime, bizantinism transplantat pe teritoriu slav şi in plin bolşevism ce au individualizat vârfurile nomenclaturii sovietice şi viaţa acesteia în deceniile în care şeful suprem a fost Iosif Vissarionovici Stalin. Un păienjeniş care s-a repetat, cu mici şi neînsemnate variaţiuni, şi la curţile succesorilor lui Stalin, indiferent dacă ei s-au numit Nikita Hrusciov sau Leonid Brejnev. Şi care a fost importat, odată cu comunismul, în toate ţările est-europene căzute victime ciumei roşii.  

În Prologul cărţii este evocată sinuciderea celei de-a doua soţii a lui Stalin, Nadia. O sinucidere care, în opinia istoricului de la Cambridge University, l-a marcat şi modificat definitiv pe cel ce avea să fie supranumit Tătucul popoarelor. Motiv pentru care apreciam mai sus că avem de-a face, între altele, cu o biografie în cheie psihocritică. În acelaşi Prolog, Simon Sebag Montefiore îl citează pe unul dintre apropiaţii lui Stalin, Lazar Kaganovici. Cel care îndeobşte este cunoscut ca unicul şi irepetabilul Stalin nu a avut, în opinia lui Kaganovici, un comportament egal şi nicidecum unic de-a lungul îndelungatei sale domnii. Stalin a fost nu doar şiret, nu numai ticălos, ci şi imprevizibil şi cu o conduită proteiformă. În perpetuă redefinire. „Eu am cunoscut nu mai puţin de cinci sau şase Stalini”, scria Kaganovici.

În opinia profesorului Montefiore, Stalin a fost propria lui creaţie.

„Un om care îşi inventează numele, ziua de naştere, naţionalitatea, educaţia şi întregul trecut, pentru a schimba istoria şi pentru a juca rolul de conducător, are mari şanse să ajungă la spitalul de nebuni dacă nu îmbrăţişează, prin voinţă, noroc şi îndemânare, mişcarea şi momentul ce pot răsturna ordinea naturală a lucrurilor. Stalin era un astfel de om. Mişcarea a fost partidul bolşevic; momentul său, declinul monarhiei ruse ”.

Citind cartea, observi, fără prea mari dificultăţi, că în nenumăratele sale ipostaze, Stalin s-a controlat aproape perfect pe sine însuşi. A făcut-o în diversele etape ale vieţii sale şi în numeroasele lui „reinventări”. Indiferent că etapa a fost cea în care Dictatorul, cu toate că deja şef suprem al partidului, a dus o viaţă modestă, cea în care a ordonat şi coordonat ceea ce s-a numit Marea Teroare (deşi teroarea a fost principala sa metodă de conducere din momentul în care a ajuns la putere şi până către sfârşitul vieţii –relevant fiind în acest sens felul în care Stalin a ordonat să fie inventată diversiunea doctorilor ucigaşi)-, cea din vremea celui de-al Doilea Război Mondial ori cea din ultimii ani ai vieţii sale. Anii “tigrului jigărit”, cum îi socoteşte autorul cărţii.

Autocontrolul acesta nu i-a asigurat şi garantat lui Stalin nici inteligenţă, şi nici infailibilitate. Simon Sebag Montefiore descrie, de pildă, cu lux de amănunte cât de nepregătit a fost Stalin pentru război, cum l-a luat atacul german din iunie 1941 ca din oală, dar şi ce costuri imense au avut de achitat poporul şi armata sovietică din cauza cecităţii şi încăpăţânării lui Stalin.

Dacă Iosif Vissarionovici a fost totuşi într-un anume domeniu infailibil, acest domeniu a fost acela al crimei. Fie că a fost vorba despre genocidul prin înfometare plănuit, pus în practică şi justificat cu un înspăimântător sânge rece, fie că generalissimul ordona asasinate spre a-i înlătura pe realii, posibilii ori numai închipuiţii săi duşmani. Oameni, căpetenii bolşevice cu care numai cu o seară înainte Stalin a chefuit ore în şir ori apropiaţi ai acestora (soţii sau copii) erau arestaţi a doua zi, anchetaţi, încarceraţi, deportaţi sau executaţi.

Nimeni, nimeni mai puţin Iosif Vissarionovici nu avea garanţia că ziua de mâine îl va prinde în viaţă, în aceeaşi casă, în înalta dregătorie în care a fost trimis să locuiască şi să slujească dintr-un capriciu al lui Stalin. Pentru întărirea garanţiei de uz personal orice asasinat ticluit şi ordonat în ritm de jazz sau în paşi de foxtrot şi stropit în exces cu băutură era justificat. Justificarea consta în faptul că Stalin nu avea cu adevărat încredere în nimeni. Nici măcar în serviciile secrete, în NKVD-ul reorganizat şi decimat din ordinul lui Stalin. Nici în şefii acestor servicii, indiferent dacă ei s-au numit Iagoda, Ejov sau Beria. Ultimul scăpat de la moarte de decesul Dictatorului. Un deces consumat în condiţii promiscue ce spune multe despre ierarhia şi natura raporturilor umane şi de forţe din interiorul Kremlinului.

Un cui al lui Pepelea a fost pentru Stalin propria familie. După moartea Nadiei Allilueva nimic nu a mai mers bine în familia Dictatorului. Copiii lui, Iakov rezultat dintr-o căsătorie anterioară, Vasili şi Svetlana, au fost mereu reînnoite surse de probleme şi de nemulţumire pentru Stalin. Soarta copiilor e, desigur, o temă secundară în arhitectura cărţii ce prilejuieşte aceste însemnări. Temă pe care profesorul Montefiore ştie să o aducă în scenă cu rostul de a completa senzaţionala lui incursiune în “curtea Ţarului roşu”.

Simon Seberg Montefiore- STALIN- CURTEA ŢARULUI ROŞU- Editura Polirom, Iaşi, 2014