Cartea „Cioburi de Bucureşti”, „un drum între două staţii”, de procurorul-scriitor Alexandru Bogdan Georgescu

Volumul „Omul care fura ferestre” de Alexandru Bogdan Georgescu a fost publicat la editura Peter Pan

Publicat în 2014, volumul „Omul care fura ferestre. Cioburi de Bucureşti” de Alexandru Bogdan Georgescu este o mică „istorie” în cuvinte şi imagini a unui oraş recompus ca un puzzle din frânturi de gânduri bizare, la limita dintre comic şi absurd.

Prefaţat de Radu Paraschivescu, volumul de „povestioare” publicat la Editura Peter Pan de Alexandru Bogdan Georgescu, a cărui cealaltă identitate este cea de procuror criminalist în Bucureşti, se doreşte „un drum între două staţii, un drum parcurs cu autobuzul sau cu tramvaiul”, aşa cum mărturiseşte autorul.

„Ce e o fereastră? Dacă vrei să scremi un clişeu, ceea ce Alexandru Georgescu nu vrea, poţi să spui că e ochiul unei locuinţe”, îşi începe Radu Paraschivescu prefaţa. „Dacă vrei să pozezi în filosof care nu-şi poate desprinde degetul de la tâmplă (că, deh, statutul de trestie pascaliană obligă uneori la împietrire solemnă), poţi să spui că e limita dintre înăuntru şi afară. Dar Alexandru Georgescu nu vrea nici asta. Şi e foarte decent din partea lui”, scrie mai departe Paraschivescu. Ce vrea, în schimb, Alexandru Bogdan Georgescu este să refacă imaginea unui oraş în care viaţa şi vieţile individuale pulsează în fiecare clipă, straniu şi uşor absurd, imaginea unei lumi în care concretul unei realităţi care-l trăieşte zilnic se disipează într-o zonă de ficţiune prea puţin legată de cotidian. Iar printre texte, ca nişte scurte pastiluţe, cu un umor special, se strecoară fotografii alb-negru, ferestre asupra cărora s-a oprit privirea autorului şi a hotărât să le păstreze.

„Aş fi vrut să scriu o carte de bancuri”, mărturiseşte autorul în textul de deschidere. „Nu am, din păcate, talentul necesar. A ieşit o carte cu texte prea lungi pentru a fi socotite bancuri şi prea scurte pentru a fi luate drept povestiri.”

Volumul este împărţit în trei secţiuni „Corpul tău, ieri”, „Corpul nostru, azi” şi „Corpul meu, mâine”, scriitorul jonglând frumos cu mici ficţiuni rupte din jur, instantanee, asupra cărora gândul s-a fixat asemenea unui aparat de fotografiat, surprinzând ce este, ce-a fost sau ce-ar putea fi...

„Cât adevăr şi câtă ficţiune? Cam cât într-un înger păcătos căzut pe stradă. Cartea/ cărticica rămâne rodul unui păcat”, scrie autorul. „Acela al grabei. Al nerăbdării. Al orşului văzut cu prea puţină atenţie, în fugă. În fuga cotidiană. Unde se pierd imagini şi întâmplări. Al grabei în care sunt scrise textele. (...) Când eram copil, părinţii mei aveau o casetă cu o melodie numită Amsterdam. Mult timp am refuzat să accept ideea că Amsterdam este un oraş, fiind convins că melodia priveşte o femeie. Poveştile de dragoste din carte – fugare şi ele – pendulează între trupuri de femei şi corpuri de clădiri.”

Prefaţă

"Un drum între două staţii

Aş fi vrut să scriu o carte de bancuri. Nu am, din păcate, talentul necesar. A ieşit o carte cu texte prea lungi pentru a fi socotite bancuri şi prea scurte pentru a fi luate drept povestiri.
Rămân, aşadar, doar simple texte. Intermediare. Despre îngeri şi boschetari şi câte ceva despre clasele de mijloc. Când am vorbit cu Cătălin despre fotografiile care ar putea acoperi goliciunea textelor, mi-a spus că ar fi potrivite imagini ale Bucureştiului văzut de sus. Aşa şi sunt, în mare parte.
Oraşul văzut de sus de tot sau de jos de tot. În mod paradoxal, perspectiva îngerilor se întâlneşte cu cea a boschetarilor. Detaliile furnicarului văzut din cer sunt uimitor de identice – sună incorect, nu-i aşa? – cu cele văzute hipermetropic de aproape, din stradă.
Cam astea sunt coordonatele textelor. Cu atât mai mult cu cât unele poveşti sunt adevărate. S-au petrecut în lumea reală – le-am cunoscut, impudic, lucrând ca procuror – şi au în carte aparenţa unor reportaje. Alte poveşti sunt doar ficţiune. În fine, un al treilea grup debutează în real şi sfârşeşte în ficţiune sau invers.
Cât adevăr şi câtă ficţiune? Cam cât într-un înger păcătos căzut pe stradă. Cartea/cărticica rămâne rodul unui păcat. Acela al grabei. Al nerăbdării. Al oraşului văzut cu prea puţină atenţie, în fugă. În fuga cotidiană. Unde se pierd imagini şi întâmplări. Al grabei în care sunt scrise textele. Unde se pierd cuvinte şi... întâmplări. Graba e sinonimă cu precipitarea, iar precipitare înseamnă şi cădere.Când eram copil, părinţii mei aveau o casetă cu o melodie numită Amsterdam. Mult timp am refuzat să accept ideea că Amsterdam este un oraş, fiind convins că melodia priveşte o femeie. Poveştile de dragoste din carte – fugare şi ele – pendulează între trupuri de femei şi corpuri de clădiri. Din Bucureşti, nu din Amsterdam.Cartea nu e o călătorie, ci un drum între două staţii din Bucureşti, un drum parcurs cu autobuzul sau cu tramvaiul.

E totuşi uimitor câte detalii îţi rămân în minte, fără să vrei, când te grăbeşti..." (Alexandru Bogdan Georgescu, "Omul care fură ferestre", Editura Peter Pan)