Ce putem construi din timpul pierdut? Despre „telenovela” lui Doru Pop

Lumini şi umbre, Pe aici nu se trece – titlurile astea mi-au venit în minte văzînd recentul volum al lui Doru Pop O telenovelă socialistă (Editura Cartea Românească, Buc.). Nu l-am bănuit pe autor că o să ne dea o carte anostă ca serialele alea, dar m-am gîndit că gri-ul sufocant al socialismului multilateral dezvoltat o să se simtă în romanul lui.

Şi chiar că se simte, deşi telenovela lui Doru Pop e plină de culori, de schimbări de tempo şi de ritm. Datorită capitolelor/episoadelor scurte, memoriile lui se aseamănă oarecum cu cele ale lui Vasile Ernu din Născut în URSS şi ale lui Venedict Erofeev din Moscova–Petuşki, dar sunt mult mai personale decît ale celui dintîi şi mult mai ordonate decît ale celui din urmă.

Oricum, au darul de a nu-l plictisi pe cititor care, ca în cazul unei telenovele veritabile, abia aşteaptă ce se va întîmpla în continuare. Copilăria povestitorului (care probabil că se suprapune cu cea a autorului) e una fericită, povestită cu haz şi întreruptă de transcrierile unor poveşti clasice şi de interludiile cu Finul Rebeleş, culoarea cea mai vioaie a romanului, un personaj extraordinar ca şi Tătica, ca şi naşa Sanda. ”Niciodată să nu fugi după femei şi după tramvaie, mă învăţa finul Rebeleş, deşi el nu văzuse tramvai în viaţa lui.” (109.) O înţelepciune, deci, care se autodesfiinţează – cu toate astea, dragostea rămîne. Oare îi iubim pe cei dragi nouă pentru că ne dau sfaturi pe care le putem folosi la ceva? Nici vorbă. Îi iubim pentru că aşa ne-a aranjat viaţa şi poate că asta e cel mai onest şi cel mai credibil lucru pe care îl putem spune despre dragoste.

Dragostea e un cuvînt important aici. Cu toate nebuniile comunismului (şi după cum ştiţi, sunt berechet, cea mai teribilă fiind în carte armata absurdă, egoistă, jegoasă şi provincială) familia descrisă în roman este o familie fericită, sau, dacă aş vrea să nuanţez, aş spune că în memoria naratorului se păstrează aşa. Vocea pe care o auzim nu e una răzbunătoare sau plîngăreaţă, din contră, chiar ea ne spune toate glumele, năzdrăvăniile şi matrapazlîcurile. ”Pentru orice situaţie, am cîte un banc prost de spus.” – se confesează Doru Pop lui un cristian (”Am vrut să reconstitui o lume în care dogmele şi ideologiile nu existau”. Interviu cu Doru Pop. Observator cultural, 19. 07. 2013.) 

Aici se poate simţi asemănarea cu volumele pe care le-am amintit: aşa cum nici Pop, nici Ernu, nici Erofeev nu face, ca să mă exprim aşa, caz de necaz, de comunism, respectiv, de alcoolism. O telenovelă socialistă ne descrie toată mizeria materială şi socială a comunismului, totuşi nu ne vine să spunem: ”uite-aşa ne-au omorît copilăria” (Doru Pop e din 1970, eu, din 1972).

Naratorul are de fapt două familii: într-una, trăieşte cu mama şi cu concubinul ei alcoolic, în cealaltă, cu familia tatălui decedat şi cu surorile mamei. E interesant şi frumos cum acest al doilea spaţiu, multietnic şi vivace, învăluie şi obnubilează oarecum prostiile comunismului şi viaţa de ”blocatar”. Nu poate fi întîmplător că povestea se termină cu un epilog în care e descrisă un dialog dintre un şvab care vorbeşte în maghiară (!) despre finu' Rebeleş naratorului şi naratorul însuşi. Cu finu' Rebeleş a murit o parte din umor, a trecut o parte din viaţă: ”La şareta finului Rebeleş era înhămat un singur cal. Acum calul nu mai există. Nici şareta şi nici biciul. Nici Ceapeul şi nici finul Rebeleş. Oasele lui se vor usca de carne alături de oasele tatălui meu şi vor aştepta venirea oaselor mele.” (238.)

O carte tristă, plină de umor – asta e telenovela lui Doru Pop. O carte despre timpul pierdut care a devenit parte din autor şi, acum, literatură.