La Editura Humanitas a apărut volumul “Bucureşti şi Stambul. Schiţe din Ungaria, România şi Turcia” de Richard Kunisch, un călător german care a surprins realităţile româneşti de la 1850-1860.

„Un tânăr german, prusian de obârşie, întreprinde în ultimii ani ai deceniului al şaselea al secolului al XIX-lea o călătorie în Orient. Pleacă de la Viena cu vaporul pe Dunăre, se opreşte la Budapesta, atât cât să viziteze oraşul, după care se îndreaptă spre Giurgiu, pe aceeaşi cale de apă, iar apoi cu trăsura, pe drumuri desfundate, pline de noroaie apocaliptice, spre Bucureşti. Zăboveşte aici ceva mai mult, timp în care asistă la o şedinţă de divan, vizitează o mănăstire din apropierea capitalei, se lasă încântat pe Dealul Mitropoliei de vederea oraşului înecat în verdeaţă, cu zecile de cupole ale bisericilor sale scânteind în soare, se plimbă la Şosea, admirând eleganţa lumii bune, frecventează saloanele vremii, uimindu-se de frumuseţea femeilor, remarcă discrepanţa enormă dintre faţa opulentă, mondenă şi occidentală, de «capitală suprarafinată», şi aceea mizeră, murdară şi înapoiată, de «sate îngrămădite unele într-altele» ale aceleiaşi urbe. În fine, de la Galaţi ia vaporul şi porneşte pe mare spre Constantinopol, de aici spre Scutari şi, la urmă, spre Smirna, atras de fabulosul exotic al locurilor visate nostalgic încă din copilăria legănată de basmele Şeherazadei.“, scrie Viorica Nişcov, traducătoarea din limba germană şi prefaţatoarea volumului “Bucureşti şi Stambul”

Bucureştiul, pe la 1860

- Fragment din volumul “Bucureşti şi Stambul. Schiţe din Ungaria, România şi Turcia” de Richard Kunisch, apărut la Editura Humanitas -

Bucureşti
[…]

Dacă singularitatea care izbeşte ochiul şi asocierea picantă de contraste alcătuiesc Eldorado-ul turistului, atunci nici un loc, în afară de Alger, nu i se poate recomanda acestuia mai mult decât Bucureştiul.
Oraşul boierilor este tot atât de cuprinzător ca Berlinul, având cam 120 000 de locuitori care trăiesc în 15 000 de case şi merg la 140 de biserici greceşti, catolice, evanghelice, luterane şi mozaice. Astfel de proporţii numerice se găsesc rar.
Să urcăm dealul pe care se ridică biserica Mitropoliei şi care depăşeşte cu mult înălţimea Bucureştiului. De aici oraşul este de cele mai multe ori îmbrăţişat cu privirea, căci de nicăieri el nu oferă o imagine mai frumoasă. E o privelişte singulară, fermecătoare în bogăţia şi varietatea ei. Palate somptuoase, o mare întinsă de case, un râu care şerpuieşte, biserici impunătoare, toate astea pot fi văzute şi în capitalele ţărilor noastre civilizate, iar mie aceste mase înghesuite, din care nu se detaşează nici o imagine individuală şi în care nici o idee artistică nu domină haosul aglomerărilor nu mi-a trezit niciodată interesul. Crearea Bucureştiului nu a fost stăpânită însă de necesitate şi calcul, ci de înclinaţie şi capriciu. Nu s-a făcut nicăieri economie de spaţiu, bărăgan de jur împrejur cât încape. Aici s-a ridicat un palat, dincolo un bordei; aici s-a tăiat un parc, dincolo a rămas un loc liber, un iaz, un crâng printre case. Nicăieri ordinea lipsită de farmec a locuinţelor păturii de mijloc nu ocupă mult loc; această pătură extrem de onorabilă, dar puţin interesantă pentru pictor şi poet, este slab reprezentată în Bucureşti; cu atât mai mult sunt însă aristocraţia şi sărăcia din palatele şi bordeiele tihnite. Dincolo se înalţă nenumărate biserici pe ale căror cupole sclipitoare se ridică crucea grecească. Cum luceşte şi străluceşte totul în jur! Şi cum se revarsă pretutindeni, printre palate, colibe şi gracile case de ţară, verdele pădurii şi al grădinilor într-o plinătate îmbelşugată! Acolo şerpuieşte un râu îngust – să fie această apă tulbure Dâmboviţa? „Dâmboviţă, apă dulce, cin-te bea nu se mai duce“ cântă poeţii.
Începe să se lase seara; să coborâm pe străzi. Dar se potriveşte oare acest cuvânt aici? De jur împrejur pajişti, case săteşti cu grădini, ici-colo, desigur, şi câte o băltoacă sau câte un şanţ. Trec turme de porci, câinii zac tolăniţi peste tot. Iată, acolo e un ţigan cu vioara, în faţa lui câţiva bărbaţi valahi joacă un joc ciudat, uniform, se învârt în cerc cu paşi mărunţi, se lasă în jos, se ridică, bat din călcâie. În faţa uşii acelei case stau fete şi femei cu picioarele încrucişate, sporovăind şi râzând. Buna lor dispoziţie nu pare să fie ştirbită de faptul că bărbaţii n-au nevoie de ele la joc. Curioase, privesc cu ochi scânteietori după străin. Această aşezare nu e un oraş, este o grămadă de sate vârâte unele într-altele. Dar printre ele zăreşti deodată o vilă sveltă, o locuinţă impunătoare sau o biserică. Scena se schimbă. Aici se ridică şiruri de case, formând străzi înguste. Vehicule de transport şi animale de tracţiune, câini, vânzători de harbuji şi băieţi care strigă să-şi vândă plăcintele se îmbulzesc şi răscolesc grămezile înalte de praf, transformându-le în nori denşi. Popi, lesne de recunoscut după sutanele lor lungi, se preumblă sau şed pe pietre de colţ sau părţi de zid ieşite în afară, mâncând pepeni, fumând ţigări, lenevind. Mai departe locurile devin pustii. Fireşte, se mai pot desluşi urme de străzi, dar ele sunt pe jumătate părăginite. Peste tot, moloz, grămezi de dărâmături, surpături de ziduri şi pivniţe. Nelocuite nu par să fie aceste ruine, ici-colo îşi scoate capul negru, cârlionţat, câte un pui de ţigan. Câinii care hoinăresc în haite devin, s-ar zice, odată cu lăsarea întunericului, tot mai bravi, larma şi urletele ajung aproape de nesuportat, adesea nu te poţi apăra de atacurile lor decât cu bastonul. Iată, aici e o piaţă mai largă; în beznă, abia dacă îţi dai seama că edificiul puternic care se ridică în mijlocul ei este o biserică. Acolo, la marginea pieţii, pâlpâie câteva flăcări; să fie oare focuri de pază? Prin contrast, lucirea lor mată sporeşte impresia că bezna este atotstăpânitoare. Câteva siluete trec, lunecând uşor; e nevoie, desigur, de o bună cunoaştere a locurilor ca să ieşi din această piaţă fără să cazi în vreuna din numeroasele hârtoape ori în vreun şanţ, fără să te împiedici de numeroasele grămezi de pietre şi dărâmături. Undeva licăreşte lumina unei străzi, într-acolo vom încerca să ajungem. Dar unde suntem, de fapt? Hai cu mine şi ai să afli!
Doar patruzeci-cincizeci de paşi mai departe, şi iată-ne pe strada în care dă piaţa. Dar cei câţiva paşi au fost suficienţi spre a ne pomeni în altă lume. Ce contrast! Adineauri încă, beznă, ziduri surpate, ţigani în zdrenţe – te credeai la o distanţă de sute de mile de marginea civilizaţiei –, şi deodată, de jur împrejur, strălucirea şi luxul capitalei suprarafinate. Desigur, tot singulară. Strada este luminată modest, dar prin ferestrele palatelor, din prăvăliile în care industria engleză şi franceză îşi expun produsele preţioase, lumina străluceşte ca ziua. Pavajul este prost, în câte un orăşel german găseşti, desigur, unul mai bun; dar trăsuri mai elegante sau trase de cai mai nobili decât cele care huruie pe aceste pavaje nu se văd nici la Viena, nici la Paris. Lângă vizitiu şade un slujitor bogat şi curios îmbrăcat: surtuc roşu cu mânecile atârnând despicate, împodobite sfidător cu aur; o fustă femeiască albă, în falduri, lungă până la genunchi, picioarele vârâte în sandale roşii, brodate cu fir de aur. La cingătoarea bogată, pumnalul şi pistoalele, pe cap o bonetă roşie, asemănătoare cu fesul turcesc, dar mai înaltă. Este portul naţional al grecilor. Trăsurile trec una după alta, un şir nesfârşit, neîntrerupt. Pentru pietoni, pe ambele părţi ale străzii, rămâne puţin loc. Ei nu aparţin clasei celor bogaţi, îi recunoşti la prima vedere, dar cu atât mai variată este priveliştea pe care o oferă. În vreme ce doamnele şi domnii care se sprijină nepăsători de pernele echipajelor obosesc ochiul prin monotonia toaletelor lor pariziene, aici continua schimbare încântă privirea. Cărei naţiuni îi aparţine această mulţime? Greu de spus. Acolo trece un bărbat îmbrăcat cu o bluză încreţită, din pânză albă de in, cu o jachetă albastră şi căciulă de blană, în ciuda arşiţei; dincolo, o femeie cu fustă pestriţă, în partea de sus doar cămaşa încreţită, părul legat cu măiestrie într-o basma colorată. Alţii poartă haine franţuzeşti. Acum trece un armean în pantalon bufant, strâns deasupra gleznei, cu jachetă brodată şi fes; alături foşneşte crinolina, ocolind cu grijă atingerea ţiganului tuciuriu, cu ochi vii, care se tocmeşte cu băiatul grec, vânzătorul de plăcinte. Acolo, în faţa palatului a cărui curte e plină de echipaje şi care e luminat ca ziua de focuri bengale, soldaţi în uniforme prusace stau cu arma la umăr; dinspre ferestre răsună acordurile unei muzici ademenitoare. Unde ne aflăm?