Aurora Liiceanu, psiholog şi scriitor: „Invidia, şantajul, ura, dar şi iubirea, loialitatea se manifestă la fel în trecut şi în prezent“

În volumul „Putere şi sânge. O aventură indiană“, psihologul Aurora Liiceanu analizează relaţia dintre fraţi, în diverse spaţii şi contexte istorice, subliniind că „relaţia între surori este specială pentru că se articulează două variabile comune: sângele, deci, un fond identitar moştenit, şi acelaşi sex“.

Cel mai cunoscut psiholog de la noi şi o autoare de mare succes, Aurora Liiceanu (77 de ani) vorbeşte în cărţile sale despre problemele cele mai acute ale vieţii omului contemporan: iubire, relaţii (între iubiţi, dar şi, de pildă, între soacre şi nurori), femei şi feminitate, educaţia copiilor, superstiţiile în lumea modernă, egalitatea între sexe ş.a. 

Cea mai recentă apariţie, „Putere şi sânge. O aventură indiană“ (Editura Polirom, 2018) porneşte de la istoria a două prinţese surori din epoca de glorie a Imperiului Mogul pentru a explora în amănunt complexitatea relaţiei între două surori care au marcat istoria epocii în care au trăit. 

Cartea nu este însă un manual de psihologie relaţională pe înţelesul publicului larg, ci o poveste fascinantă despre iubire, trădare, sânge, pigmentată cu numeroase detalii istorice şi descrieri sugestive. Ce au în comun Anne şi Mary Boleyn cu două prinţese indiene din epoca de glorie a Imperiului Mogul? Cu siguranţă, dorinţa de putere – atât de puternică, încât le face să nu mai ţină cont de nimic, nici măcar de legăturile de sînge. Sunt surori rivale. În Anglia, Anne a făcut tot ce a putut ca să devină soţia regelui Henric al VIII-lea, fără să ţină cont că acesta era amantul surorii ei Mary. În India, Roshanara şi-a sprijinit fratele mai mic să ajungă pe tron şi a uneltit ca s-o îndepărteze de la putere pe sora lor, Jahanara. Interesată de relaţia dintre surori în general şi cu precădere de cea dintre prinţesele indiene, Aurora Liiceanu face o incursiune în istoria Imperiului Mogul, în care conducători luminaţi, prinţi însetaţi de faimă şi femei seducătoare sînt protagoniştii unor fascinante poveşti de iubire şi ură, loialitate şi trădare.

„Weekend Adevărul“: Cum s-a născut ideea acestei cărţi, „Putere şi sânge. O aventură indiană“?   

Aurora Liiceanu: Am multe prietene care au o soră, şi chiar şi eu am o soră. Am observat relaţiile între surori, adesea ele fiind combinaţii între loialitate, ataşament, dar şi asumarea unor roluri diferite de putere, care creează tensiuni şi trăiri nemărturisite. Sunt relaţii care au două feţe, ca monedele, complicate. În psihologie s-au studiat relaţiile în cadrul unei familii, relaţii părinţi-copii, dar mai puţin sistematic cele între fraţi. Aspectul modern al cercetării, numit gender approach, a deschis un teren nou pentru cercetarea psihologică. Când nu sunt relaţii de sânge, ci doar de prietenie, ele apar în multe filme americane dedicate frăţiilor sau sororităţilor, în care statutul, notorietatea, popularitatea sunt cele mai frecvente variabile de personalitate. În literatură găsim însă romane istorice care au abordat relaţiile între fraţi.

Ce fel de „chimie“ există între fraţi?                                                          

Cred că vor găsi o provocare de a gândi mai mult aspectul relaţional al vieţii noastre, de a percepe cu mai mare sensibilitate diversitatea relaţiilor şi felul în care se manifestă într-o relaţie personalitatea celor implicaţi. 

O relaţie este o realitate vie, dinamică, cu specific bine conturat, dar mai puţin supus reflecţiei noastre. Expresia frecvent folosită „există o chimie“ o înţelegem, dar ne este greu s-o explicăm, s-o analizăm. Oricum, ea este asociată ideii de relaţie intimă, între iubiţi, indiferent de tipul de relaţie.

 Cum a fost munca de documentare? „Aventura“ de care vorbiţi în titlu este, de fapt, o aventură intelectuală?

Când cineva scrie ficţiune desigur că se inspiră din realitate, o foloseşte, dar nu are nevoie neapărată de documentare. Îi foloseşte foarte mult cultura, lecturile, dar el nu caută surse, nu se confruntă cu nevoia de precizie şi cu apelul la date concrete controlabile. Îţi poţi folosi imaginaţia pentru a descrie o persoană – cum arăta, cum era îmbrăcată, ce culoare avea rochia etc. –, dar nu poţi să nu menţionezi o dată greşită a naşterii ei sau date biografice care sunt cunoscute.

                                                                                                     Foto: David Muntean

De ce este atât de specială relaţia dintre două surori?

Relaţia între surori este specială pentru că se articulează două variabile comune: sângele, ele au aceiaşi părinţi, deci, un fond identitar moştenit, şi acelaşi sex. Ele moştenesc de la părinţi presiunea către înţelegere reciprocă, loialitatea, ataşamentul una faţă de alta, dar şi ataşamentul faţă de părinţi. În acelaşi timp, ele sunt diferite – interesant este când sunt gemene şi ce fel de gemene sunt –, diferenţa între ele modifică relaţia în funcţie de personalitatea fiecăreia, de particularităţile lor psihologice. Pot diferi ca inteligenţă, abilităţi, dar şi ca aspect fizic, una poate fi mai frumoasă ca cealaltă, şi acest lucru antrenează în subconştient şi chiar în mod conştient invidie, ostilitate, stări conflictuale, indiferent cât de egal sunt tratate şi susţinute de părinţi.

Cum sunt surorile indiene, Jahanara şi Roshanara, personajele cărţii dumneavoastră?

Surorile indiene, personajele cărţii mele, sunt un caz extrem, în sensul că nu exista această bipolaritate, această combinaţie între complicitate,loialitate şi competiţie bazată pe comparaţie. Ele nu s-au iubit în niciun fel şi s-au duşmanit şi în viaţa lor privată, şi în cea socială. Existau între ele diferenţe care nu puteau fi şterse în numele sângelui comun. Sigur, sunt multe cazuri de acest fel în realitate. Dar există şi susţinere între surori în planul vieţii sociale, chiar dacă, sigur, există animozităţi şi tensiuni în viaţa lor privată.

Uneori, există, evident, alianţe: sora care capătă notorietate, devenind o persoană publică, indiferent prin ce mijloace, „îşi trage sora în sus“, aceasta devenind, la rândul ei, din nimeni o persoană cu notorietate. Oricum, însă, una dintre ele are un statut mai înalt şi o poziţie socială mai fermă, de „pionierat“ în ascensiunea socială. De pildă, la noi, surorile Gabor sau surorile Luciu.

Tabloidele vânează familiile celor cu notorietate şi, aşa cum spunea un celebru paparazzi global, „o bună mediatizare face din nimenea o celebritate“, deci, dintr-un anonim o persoană publică. Şi în Anglia, Pippa Middleton a devenit notorie fiind sora lui Kate Middleton, intrată în familia regală. Uneori, una dintre surori rămâne în anonimat, fie prin propria voinţă, fie prin interdicţia surorii deja devenită notorie de a atinge o anume faimă, pentru a nu o umbri (cazul Victoria Beckham).

Aţi amintit la începutul cărţii conceptul de „alocaţie psihologică“. La ce se referă el şi cât de important este el într-o familie în care există cel puţin doi copii?                             

Alocaţia psihologică pare să fie o abordare „democratică“ a parentabilităţii şi un control atent al subiectivităţii părinţilor. Am întrebat mulţi părinţi dacă-şi iubesc la fel de mult copiii, dacă au preferinţe, dacă le exprimă sau nu. Cred că toţi negau, dar mulţi adulţi mi-au spus, fără reproş la adresa părinţilor, că un frate sau o soră a fost preferată sau că a fost preferata mamei şi cealaltă soră preferata tatălui.

Psihologii spun că trebuie să ne ferim să răsfăţăm un copil mai mult pentru a nu induce, măcar în subconştient, invidia celuilalt copil şi, evident, o stare de frustrare. Dacă privim în termeni de cultură acest aspect, observăm la noi că este cu totul normal să se vorbească deschis despre preferinţele părinţilor, ceva admisibil, mai ales când este vorba despre copilul mezin.

Spuneţi, la finalul cărţii: „Aventura mea indiană mă face să cred că lumea nu s-a schimbat. Mai precis, ceva nu se schimbă”. Ce anume nu se schimbă?

Există mituri, stereotipuri, legende, proverbe care arată că bagajul cultural al omenirii este semnificativ. Vrăjitoarele sunt, de regulă, femei, duhovnicii sunt bărbaţi, familiile regale fac copii ca să nu se oprească puterea, pe care o păzesc ca pe cea mai mare avere a lor, să se reproducă puterea. Mecanismele psihologice sunt aceleaşi, protocolul există dintotdeauna, ca şi regulile convieţuirii, o soţie, chiar dublată de o amantă oficială, are un statut care îi permite să treacă înaintea amantei. Invidia, lăcomia, şantajul, ura, dar şi iubirea, loialitatea, toate se manifestă psihologic la fel în trecut şi în prezent.

Învăţăm sau nu ceva din lecţiile istoriei?

Deşi se spune că istoria se repetă, nu învăţăm prea mult din acest lucru. Societăţile parcurg istorii diferite, dar greşelile se repetă. Se caută ceea ce credem noi că este peren. De pildă, vedem conspiraţii peste tot, aşa cum vedeau şi înaintaşii noştri.

Gérard Genette spunea că orice punere în text ne transferă automat în teritoriul ficţiunii. Câtă ficţiune există într-un proiect ca acesta?

Este adevărat, ficţionalizarea realităţii este, de fapt, exprimarea imaginaţiei noastre. Suntem mereu interesaţi de ceea ce pare să fie universal şi de ceea ce este relativ.

E posibil să creşti doi copii, de acelaşi sex sau nu, fără să le provoci „răni“ care, mai târziu, să se manifeste într-un fel sau altul?

Cred că este ceva dificil, pentru că o aceeaşi experienţă este trăită diferit de persoane diferite. De aici a pornit ideea de rezilienţă şi dezvoltarea ei pentru a nu fi vulnerabili la traume existenţiale.

Se zice că putem să creştem diferit un copil faţă de altul doar dacă putem percepe specificul lui psihologic. Dar acest lucru cere cunoştinţe şi efort din partea părinţilor.

De pildă, dacă un copil este introvert, el nu are nevoie de multe jucării, pentru că el are universul lui interior care-l preocupă. Dar, pentru a-l adapta vieţii atât de diverse şi complexe, trebuie să-l supunem unei stimulări senzoriale care-l va ajuta să interacţioneze mai uşor cu alţii. În ce priveşte creşterea copiilor, cred că ar trebui să ne dea de gândit felul în care folosim pedepsele şi ce fel de pedepse aplicăm. Şi să nu uităm că, adesea, pedepsele se dau şi în funcţie de starea noastră, de dispoziţia noastră în momentul în care decidem pedepsirea unui copil. Copilul trebuie învăţat să ia în considerare, să-i pese, să ţină cont de părinţi, deci, să respecte autoritatea lor şi nu să se supună ieşirilor dictatoriale ale părinţilor.

CV

De la psihologie la literatură

Numele: Aurora Liiceanu

Data şi locul naşterii: 1 august 1941

Starea civilă: Divorţată.

Studiile şi cariera: Doctor în psihologie, a lucrat în cercetare şi a predat psihologie la diferite universităţi din Bucureşti, dar şi în Canada şi Ehess (Franţa).

În prezent, este cercetător senior la Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru“ din cadrul Academiei Române.

Printre volumele publicate: „ Rănile memoriei. Nucşoara şi rezistenţa din munţi“ (2003), „Prin perdea“ (2009), „Rendez-vous cu lumea“ (2010), „Patru femei, patru poveşti“ (2010), „Viaţa nu-i croită după calapod“ (2011), „Cuvinte încrucişate“ (2012), „Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminităţii“ (2013), „Legături de sânge. Povestea Ioanei“ (2013), „Soacre şi nurori. La cine este cheia?“ (2014), „Valurile, smintelile, păcatele. Psihologiile românilor“ (2015), „Nici alb, nici negru. Radiografia unui sat românesc“ (2015), „Dragostea cea veche îţi şopteşte la ureche. Primele iubiri“ (2015), „Ea şi El. Biografia unei relaţii“ (2016) şi „Madlena“ (2017).

Locuieşte în: Bucureşti.