Aurora Liiceanu,despre fantasme şi duplicitate: „Relaţiile dintre iubiţi s-au schimbat“        VIDEO

O nouă carte a Aurorei Liiceanu a stârnit interesul publicului la Bookfest: "Ea şi El - Biografia unei relaţii", lansată la standul editurii Polirom. Scriitoarea a fost invitată în studioul Adevărul Live, pentru a vorbi despre fantasme şi duplicitate, despre euri paralele şi despre "ea şi el".

INTRĂ în modulul Adevărul Live şi urmăreşte emisiunea în direct

Ea e o femeie trecută de prima tinereţe. El e un bărbat care a lăsat la rîndul lui în spate anii tinereţii, căsătorit, cu copii. La prima vedere, nimic nu anunţă dragostea plină de pasiune care îi va lega mai bine de zece ani. La capătul acestor ani însă El o părăseşte pe Ea, pentru a se întoarce la soţia lui. 

Aurora Liiceanu analizează relaţia celor doi, încercînd să explice ce s-a întîmplat cu fiecare. Dacă Ea îşi spune direct povestea, El este prezent doar prin scrisorile trimise – scrisori lungi, aproape pagini de jurnal –, care dezvăluie ce făcea, ce simţea şi ce gîndea cînd era singur sau cu Ea.

Autoarea reconstituie astfel lumea lui ca să înţeleagă lumea ei, iar Ea va putea limpezi ceva din multiplele ei euri, în timp ce El va fi folosit, amintit, discutat. Fără să ştie.

Cele mai importante declaraţii:

Cartea mea este o carte demodată. Este o carte despre relaţiile heterosexuale. În toate disciplinile sociale, există numeroase versiuni identitare. Bucăţele de ea există şi în el, bucăţele de el există şi în ea.    Nu mai există binaritatea primordială. Indiferent de versiunea tradiţională, nespusul este mai important decât spusul.

Raţiunea cenzurează foarte mult.

FRAGMENT

„În acel moment“, povesteşte Ea, „în viaţa mea a apărut F., un tânăr polonez pe care l-am cunoscut la un bal studenţesc la casa de cultură a studenţilor. Venise cu un grup de studenţi polonezi. Tatăl său era nomenclaturist, consilier la ambasada poloneză, şi locuia într-o vilă minunată, la şosea“.
Polonezul avea ceva străin, ceva nefamiliar, ceva care a atras-o. Polonezul era romantic, cu exaltări slave, cu o duioşie în priviri care o făcea să se simtă stingheră, stânjenită. „Da“, îmi spunea Ea, „mă simţeam flatată, răsfăţată şi priveam cu uimire cum binele meu devenise scopul suprem al vieţii lui. Ah, câte-ţi pot spune!
Aş vrea să-ţi spun că, dacă mergeam la film, la grădină şi erau nori pe cer, pleca să-mi aducă un pulover. Dacă va ploua, se gândea el. Dacă era soare, mă ducea la umbră. Şi aşa, orice se întâmpla, polonezul meu era mereu lângă mine. Era student la medicină, o facultate grea, cu un program încărcat, iar eu, deşi lucram, eram liberă să fac ce vreau după-mesele şi serile.

Nu-mi făceam probleme, nu mă gândeam decât la mine şi mie îmi era foarte bine. Şi atunci, când totul părea bine, ceva a căzut ca un trăsnet. Cumnatul meu s-a internat în spital, nu era ceva grav, şi când studenţii de la medicină au intrat în salon a întrebat dacă sunt colegi cu F. Ei i-au spus că sigur că-l ştiau, dar că fusese exmatriculat din facultate de un an, pentru absenţe repetate. Acest lucru mi s-a părut absolut fantastic, de neconceput. Cum să fie aşa şi eu să n-am habar?
M-am dus să-i spun, am vorbit cu mama lui, s-a făcut consiliu de familie la el. Nu mai ştiu dacă şi ei, părinţii lui, erau la fel de surprinşi ca mine. Cred că da. S-a înscris la o altă facultate rapid.
Eu mă simţeam vinovată, dar şi înşelată. Explicaţii existau: vacanţele noastre mici şi dese. Când învăţa? Nu îmi pusesem problema asta. Serile petrecute la Clubul Diplomaţilor, ieşirile, plimbările cu maşina mamei lui, după care toţi întorceau capul. Era o maşină mică, bleu, din Anglia, cu volan pe dreapta, elegantă. Dar filmele, băile şi plimbările la Snagov?

A intrat la altă facultate, dar eu, neavând darul suspiciunii, nu-mi dădeam seama ce trebuie să fac să mă asigur că nu o ia razna din nou. Ceva în mine, exact acea inconştienţă tinerească de fată flatată de răsfăţ, de sclipiciurile vieţii, cu care pluteam în viaţă, s-a dus şi m-a întors împotriva lui, surd şi sistematic, obsesiv, subtil şi perfid. Am încercat o despărţire, printr-o aventură mai degrabă dorită decât trăită, oprită prin ghinionul vieţii, cine ştie, dar asta nu l-a făcut să crâcnească defel. El iubea tenace, intens şi definitiv. Depuseserăm actele de căsătorie cu puţin înainte de căderea acelui trăsnet şi chiar uitasem de toate. Toţi îmi spuneau că e prea mare iubirea lui, iar eu îmi spuneam că prea mare e slăbiciunea lui. Şi aşa au trecut aproape trei ani şi aprobarea de căsătorie a venit.

Tatăl meu fusese să declare că nu e de acord cu căsătoria, dar, văzând că eu nu mă opun, se dusese să-şi retragă declaraţia. Am fixat data nunţii. Părinţii mei priveau cu tristeţe ideea plecării mele din ţară. Nici eu nu mă trăgeam, dar n-arătam spaima mea de viitor. Premianta din mine privea cu circumspecţie viitorul. Nu se poate trăi din iubire, îmi spuneam. Mă speriau excesele lui afective, stăruinţa de a iubi şi numai de a iubi.

Cu puţin înaintea nunţii m-am îndrăgostit. Poate că subconştientul meu mi-a încurajat pornirea de a face ceva să mă salvez, să mă desprind de această dragoste maladivă, şi am anulat totul. Atât de urât din partea mea! Fără explicaţii. Mă mutasem de acasă ca să nu-l văd aşteptând în faţa blocului meu să afle ceva, să-i spun ceva, să-i spun de ce am fugit de el.

Am plecat la mare, cu totul iresponsabil, nu singură, că doar eram îndrăgostită, şi la întoarcere am evitat orice încercare a lui de a-mi vorbi. După trei luni m-am căsătorit şi deja aveam puterea să ştiu că nu mă poate face să mă răzgândesc.
Viaţa mea se schimbase. Adio răsfăţ şi alte minunăţii ale vieţii. Mâncam în parc covrigi şi mă înghesuiam în tramvaie. Nu eram defel fericită, dar nu înţelegeam a cui este vina sau de unde-mi vine nefericirea. Poate c-aş fi putut afla, dar fugeam de orice gând care m-ar fi făcut să privesc drept în faţă. Trăiam pieziş.
M-am întâlnit cu el şi el mi-a spus că mă mai aşteaptă un an, după care va pleca din ţară. Familia lui deja plecase. Nu l-am mai întâlnit, nu am vrut să-l mai văd. Era confuzie, speranţă că nefericirea va trece, frică de viitorul cu el? Frică de a lua hotărâri? De regretele gesturilor făcute recent? Toate la un loc, dar undeva adânc în mine ştiam că nu făcusem bine ce făcusem. Şi cum sunt oamenii la noi, cu expresia atât de uzată «totul se plăteşte», mi se spunea că nu voi fi fericită pentru că m-am purtat mizerabil cu el.
Nu ştiu cât de mizerabilă am fost, de fost am fost, dar ştiu că abia după un timp mi-am dat seama că am greşit. Nu părăseşti un om care te iubeşte atât de mult. Sau poate că şi acest lucru este un semn de egoism? A te lăsa iubită sau a iubi tu cât de mult, cum e mai bine?“ (Copyright Editura Polirom)

Aurora Liiceanu, doctor în psihologie, a lucrat în cercetare şi a predat psihologie la diferite universităţi din Bucureşti, dar şi la UQAM (Canada) sau EHESS (Franţa). În prezent, este cercetător senior la Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” din cadrul Academiei Române.