V.A. Eu nu l-am văzut în realitate, dar am o fotografie a lui de pe vremea când a luat Premiul Fundaţiilor Regale cu nuvela „Euripide”. Arăta superb! June-prim de Hollywood!

D.S. Foarte frumos! Mi-a spus şi Elvira Godeanu că era superb. Ea era cu Camil Petrescu la Eforie şi i-a eclipsat Petru pe toţi şi le-a înnebunit pe toate doamnele, care se uitau disperate după el, frumuseţile epocii! Erau fascinate de el.

V.A. Eugen Barbu avea un cult pentru „Prinţul”, aşa cum îl numea, în însemnările sale, pe Dumitriu.

D.S. Da, mare de tot; Barbu l-a admirat, l-a preţuit, l-a considerat un mare scriitor, dar şi reciproca este valabilă. Am fost martor când a venit Dumitriu în ţară ultima dată. Numai de Barbu m-a întrebat, cum a murit, cum s-a întâmplat, „un mare scriitor”, spunea, „eu şi cu el am fost singurii mari scriitori!”. Şi Barbu, când s-a întors de la Paris, dintr-una din vizite lui, era foarte încântat că se întâlnise cu Dumitriu şi au fost într-un bistro şi au băut bere, pentru că lui Petru îi plăcea berea.

V.A. Ţinea de cultul berii, ca să zicem aşa.

D.S. Da, da, da! Bea bere ca să-l facă mai plin, mai puternic, că era prea subţire şi a vrut să fie impozant, şi berea îngrăşa şi umfla, şi chiar se făcuse aşa, puternic; la înălţimea lui îi stătea bine. Bea bere cu o poftă extraordinară! Pe semne că influenţa asta venea de la faptul că a stat mult în Germania. I-a spus lui Barbu: „Acum, Barbule, să nu-ţi treacă prin gând să rămâi la Paris, cum am făcut eu, că este cea mai mare prostie pentru un scriitor român sau pentru orice scriitor din Est să fugă din ţara lui. Este cea mai mare eroare!” Avea exigenţe deosebite, altele decât ceilalţi mari scriitori; Barbu mergea la „Cireşica”, sau la „Casa Ziariştilor”, sau la „Siretul”, pe Ştefan cel Mare. Dumitriu nu mânca decât la „Capşa”!

V.A. Şi mi se pare că i se punea, sub fund, un scaun special, la Capşa?

D.S. Nu cred, însă nu plătea niciodată pe loc. Era, la „Capşa”, o masă a lui, dreptunghiulară, spre Calea Victoriei. La această masă venea Papacostea, responsabilul restaurantului, şi stătea în picioare, în capul mesei, supraveghea servitul şi după aia se retrăgea. Era lege la „Capşa”, ca şeful de sală să supravegheze cum era servită lumea cunoscută, până când începe musafirul să mănânce, deci, până nu începea acela să mănânce, nu se mişca din capul mesei. Petru nu plătea la sfârşit, dădea numai bacşişul chelnerului, nota i se trimitea acasă! Am încercat să scriu, într-o pagină de amintiri, deosebirea dintre Stancu şi Petru Dumitriu, la „Capşa”. Şi ţin mult la pagina aia. N-aş vrea să insist, acolo mi-a reuşit felul cum arătau ei. Este foarte interesantă!

V.A. Când a ales să nu se mai întoarcă în România, a şocat opinia publică.

D.S. Absolut. Teribil! Eu am fost ultimul gazetar care a fost la el acasă, cu o zi înainte de a pleca din Bucureşti. Îi cerusem, pentru Radio, un portret al lui Alexei Tolstoi; era o aniversare a lui Alexei Tolstoi, scriitorul sovietic care plecase şi el din Rusia Sovietică şi...

V.A. Şi se întorsese...

D.S. Pe urmă s-a întors... Culmea, mi-am dat seama abia după aceea de coincidenţă, numai că Petru, a doua zi, pleca şi ştia că nu o să se mai întoarcă, căci ştia tot ce face; numai că la Paris s-a întâlnit cu o lume total ostilă.

V.A. Din cauza „Cronicii de familie”?

D.S. Din cauza „Cronicii de familie”! Aristocraţia română de la Paris nu l-a iertat, s-a coalizat împotriva lui. El conta pe nişte declaraţii, dar exilul i-a ieşit înainte şi a spus că şi-a părăsit copilul, iar la francezi chestia asta, cu copilul părăsit, are un efect dezastruos. Da, îşi părăsise fetiţa, Ruxandra, la Cluj, la sora doamnei Dumitriu. A doua soţie era o femeie foarte frumoasă, pe care el o învăţase sau, poate, soţul ei prim – şi am să vă spun cine a fost primul ei soţ –, o învăţase să se poarte extraordinar de frumos în societate şi să stea în fotoliu şi în scaun... avea o verticalitate impunătoare. Pe mine m-a impresionat tot timpul această femeie frumoasă şi tânără, care călărea un cal alb, la Şosea. El primise un...

V.A. În acelaşi timp era cu Henriette Yvonne Stahl?

D.S. Nu! Se despărţise de ea şi se însurase cu această tânără doamnă pe care o despărţise de Nicolae Fotino, istoricul, care a lucrat până în ’90 ca specialist în drept internaţional la A.D.R.I.

V.A. Un domn şi un profesionist celebru!

D.S. Un Domn, Un domn extraordinar de rasat, de civilizat, de distins, dar învins de viaţă şi de istorie. Petru Dumitriu i-a luat nevasta! L-am revăzut pe Fotino după acest episod. M-a fascinat boeria lui, aristocraţia lui. Când eram la Radio, l-am invitat în emisiune, şi când eram la Televiziune l-am invitat şi acolo. Am simţit nevoia să-l revăd, chiar dacă nu te puteai apropia de el foarte mult, căci avea un asemenea comportament care-l făcea să pună, aşa, un perete de sticlă între el şi restul lumii. Acum, când Adrian Năstase a inaugurat „Casa Titulescu” refăcută, şi ăsta este meritul lui Adrian Năstase, pentru care l-am admirat şi mi-am permis să-l felicit, Năstase i-a adus un omagiu lui Fotino, singurul pe care l-a omagiat; era în dreapta lui Năstase, bătrân, cred că avea aproape 80 de ani, dar încă la fel de distins şi de înalt, şi de rasat.

V.A. Ce s-a întâmplat cu doamna Dumitriu?

D.S. S-a despărţit de ea în Germania şi s-a însurat cu o franţuzoaică, profesoară de franceză, şi s-au stabilit la Metz, un oraş mai mic, unde mi-a spus că se simte bine, că au un apartament mic. Dar surpriza mea a fost teribil de dureroasă. Eugen Mihăescu i-a vorbit despre mine şi el a dorit să se întâlnească cu mine; v-am spus că am fost apropiat de el. Ne-am întâlnit. Stătea acum, invitat al Preşedintelui Iliescu, în casa pe care o ocupase Gheorghiu-Dej în Primăverii.

V.A. Da, când a venit să-l sprijine pe Ion Iliescu la alegeri!

D.S. Da, şi a stat în fosta casa a lui Dej, dar nu venise să-l sprijine în alegeri, cum s-a spus, ci invitat ca mare scriitor şi ne-am întâlnit. În casă nu eram decât eu cu el şi Eugen Mihăescu, care a plecat în grădină, lasându-ne singuri; pe urmă s-a întors. Am mâncat împreună, de fapt, numai eu, că el n-a mâncat decât un iaurt; era la un regim alimentar extrem de strict. N-am putut să ciocnim nici un pahar de vin, a dat noroc cu mine cu paharul de iaurt. Am depănat amintiri. Am vrut să-l duc la „Capşa”, dar fiind duminică, localul era închis. După care, Mihăescu, într-un acces postdecembrist tipic, a zis: „Să depună o floare la eroii Revoluţiei din Piaţa Universităţii!”. Şi i-am cumpărat un trandafir şi l-am aşteptat „să depună o floare pe crucile de piatră din Piaţa Universităţii.”

După aia ne-am întors şi ne-am dus în Herăstrău, la Fiţe, unde e şi acum o grădină de vară cu un restaurant unde veneau cele mai frumoase fete şi cucoane tinere din Bucureşti,... I-a plăcut să vadă lumea asta tânără şi frumoasă şi am băut o bere acolo. Domnule, nu-mi venea să cred că stau cu el la masă! Din bărbatul falnic, puternic, de un cinism pe care i l-am admirat, care privea lumea ca un învingător, care câştigase toate bătăliile în ţară, omul ăsta care, în hol la Ateneu, şi-a scos pelerina şi ia dat-o şefului Culturii de la Partid, ca unui servitor, să i-o ducă la garderobă, el, care dădea mâna de sus, aproape cu un deget, cum dădea Carol I, omul care i-a spus lui Beniuc: „Urcă-te pe scaun, ca să-ţi dau două palme!”- Beniuc era pitic -, în sfârşit, omul care scrisese după „Cronică de familie” nişte nuvele extraordinare, „Biografii contemporane”, în care el a descris primul lumea comuniştilor din ilegalitate, se întorsese acum, la Bucureşti, de fapt ca un învins! Poate că şi noi eram de vină, căci nu l-am primit cum ar fi meritat la întoarcere, nu numai cum ar fi dorit, cum ar fi meritat şi cum s-ar fi aşteptat şi merita să fie primit, pentru tot ce făcuse prin literatură şi în literatura română!

V.A. Poate faptul că s-a implicat în luptele politice?

D.S. Cred că da, pentru că s-a dus cu candoare la Televiziune şi s-a înţeles că susţine candidatura la Preşedinţie a lui Ion Iliescu, acesta fiind atunci în studio, ceea ce a iritat o aşa-zisă elită culturală românească, păguboasă şi ea, şi păguboasă mult pentru cultură.

V.A. Care nu ştie să facă disţincţie între politică şi cultură?

D.S. Şi el, care trebuia să rămână cel mai important scriitor român de după război... Eu vă spun, deşi l-am iubit şi îl iubesc pe Barbu – sunt amândoi foarte mari –, dar cel mai important prozator român modern rămâne, după părerea mea, Petru Dumitriu! Sunt pagini care nu vor mai putea fi scrise de nimeni şi vor fi foarte greu egalate în proza românească.

P.S.: Pagini din cartea Jurnalul unui personaj controversat provocat de Vartan Arachelian”, în curs de apariţie.