La 50 de ani de la moarte, Faulkner este celebrat la Gaudeamus

Astăzi, de la ora 17.00, în cadrul Târgului Gaudeamus, desfăşurat până duminică în Pavilionul Central de la Romexpo, va avea loc lansarea volumului "Ce rămâne. William Faulkner şi misterele ţinutului Yoknapatawpha" , scris de Mircea Mihăieş. Alături de autor, cartea va fi prezentată de Horia-Roman Patapievici şi Dan C. Mihăilescu.

Volumul a fost publicat de  Editura Polirom pentru a comemora 50 de ani de la moartea lui William Faulkner, care a decedat pe 6 iulie 1962. Autorul a primit premiul Nobel în 1949 "pentru viguroasa şi unica sa contribuţie artistică la romanul american modern", scriind pe linia lui James Joyce.

Scriitorul William Faulkner, care a murit la  vârsta de 64 de ani în 1962, şi-a petrecut întreaga existenţa în partea de sud a Statelor Unite ale Americii. A creat în literatură „ciclul Yoknapatawpha”, după numele ţinutului imaginar din realul stat Mississippi, în care a reînviat atmosfera Sudului din timpurile indienilor până la mijlocul secolului al XX-lea.

Scriitorul  William Faulkner (1897-1962), distins cu Premiul Nobel în 1949, a revoluţionat romanul modern. Celebru pentru romanele  "Pogoară-te, Moise", "Zgomotul şi furia", "Absalom, Absalom!" sau "Lumina de august", el a devenit  simbolul scriitorului neacomodat la valorile civilizaţiei moderne.  

Un fascinant portret literar, psihologic şi moral al lui William Faulkner a fost realizat recent de Mircea Mihăieş, care a scris monografia „Ce rămâne. William Faulkner şi misterele ţinutului Yoknapatawpha“.

 "Yoknapatawpha”, un teritoriu legendar 

Creator pe harta lumilor posibile a comitatului imaginar Yoknopatawpha, William Faulkner a conturat un teritoriu legendar, cu o dimensiune spirituală. Ideea de a inventa acest ţinut mitic, în care criticii literari au văzut alegoria Sudului american, i-a venit în urma unui vis, în care a văzut un timbru emis de Poşta Yoknopatawpha. Numele are evidente rezonanţe indiene.

În studiul dedicat marelui scriitor, „Ce rămâne. William Faulkner şi misterele ţinutului Yoknapatawpha“, Mircea Mihăieş încearcă să determine complicata relaţie a lui Faulkner cu modernitatea, având în vedere faptul că personajele sale sunt indivizi din lumea rurală, cu un limbaj şi un comportament caracteristice mediului respectiv, pe când modernitatea e aproape prin excelenţă născută din nevoile de exprimare ale civilizaţiei urbane.

Începând prin a ne spune o poveste, Faulkner „ajunge să ne confrunte cu un tratat despre însuşirile – despre cedările, căderile, eşecurile şi prăbuşirile lamentabile – ale fiinţei umane”.

A scris 18 romane

"National Post" vă prezintă, în exclusivitate, fragmente din volumul „Ce rămâne. William Faulkner şi misterele ţinutului Yoknapatawpha“, monografia pe care Mircea Mihăieş i-a dedicat-o unuia dintre cei mai reprezentativi scriitori ai literaturii americane din secolul XX.

"William Faulkner s‑a născut la 25 septembrie 1897 în New Albany, statul Mississippi, şi a murit de infarct miocardic la 6 iulie 1962, în sanatoriul doctorului Wright din Byhalia.

Şi‑a petrecut întreaga viaţă – cu excepţia câtorva intervale, când a locuit la New Orleans, în California sau în Virginia – în orăşelul sudist Oxford din Lafayette County, cam la jumătatea distanţei dintre Memphis, Tennessee şi Birmingham, Alabama. A călătorit în Europa şi a trăit, ca scenarist plătit regeşte, la Hollywood.

A publicat 18 romane şi câteva volume de povestiri. A primit de două ori Premiul Pulitzer şi tot de două ori a fost distins cu National Book Award. În 1949 i s‑a conferit Premiul Nobel pentru Literatură (ceremonia a avut loc în 1950, simultan cu aceea a lui Bertrand Russell). Discursul rostit de Faulkner cu această ocazie e considerat unul din cele mai puternice manifeste ale umanismului literar. E un fapt bine cunoscut că Oxford reprezintă modelul oraşului ficţional Jefferson, iar comitatul Lafayette, al ţinutului imaginar Yoknapatawpha.

Suferinţa şi sudoarea spiritului uman

Cartea de faţă îşi propune să ofere, indirect, portretul psihologic, moral şi estetic al scriitorului. Ea investighează, pe de o parte, mecanismele literare prin care un autor provincial, localist, nostalgic al unei lumi pierdute, neacomodat la valorile civilizaţiei moderne, a reuşit să fie, vreme de câteva decenii, una dintre efigiile prozei moderniste, un stilist de‑o frapantă originalitate, admirat şi imitat ad nauseam.

Pe de altă parte, studiul încearcă să determine în ce măsură acele caracteristici – văzute ca un triumf al onoarei, demnităţii, curajului şi suferinţei umane – mai spun ceva omului de azi. Paradoxul face ca Faulkner să fie citit în continuare – mai ales în universităţi –, deşi impactul prozei sale pare să‑şi fi pierdut fervoarea. 

Într‑adevăr, se impune întrebarea: ce rămâne din „suferinţa şi sudoarea spiritului uman”, stâlpii pe care se sprijină, ca pe un platou himalayan al ficţiunii, opera lui William Faulkner ?

Rămân, fireşte, cărţile, dar şi cărţile despre cărţi. Rămâne o filozofie de viaţă. Dar în ce măsură îi mai sunt utile toate acestea omului postmodern ? De ce ar trudi – suferind – cititorul, excavând sensuri şi căutând explicaţii în tomuri dificil de parcurs, scrise într‑o manieră parcă dinadins neprietenoasă, mai degrabă poetic‑obscure decât menite să desfete, când postmodernitatea l‑a învăţat cu lenea în gândire? Faulkner a fost un autor celebru, dar nu şi foarte popular.

Nostalgia lumii pierdute

A fost respectat pentru că establishment‑ul îl declarase un geniu, dar cititorii n‑au depăşit niciodată numărul de câteva mii pentru fiecare nouă carte. Nu se poate vorbi de o mai mare prăpastie între valoare şi succes decât în cazul lui. Spre paguba valorii şi spre ruşinea succesului.

Creatorul comitatului imaginar Yoknapatawpha – cu o suprafaţă de 2.400 de mile pătrate, locuit de 9.313 negri şi 6.298 de albi, după cum aflăm din harta anexată la sfârşitul romanului Absalom, Absalom ! – n‑a vrut să fie altceva decât raisonneur‑ul unei lumi, povestitorul cu memoria perfectă, fericit să pună pe hârtie –distorsionându‑le, ajustându‑le, alterându‑le şi înnobilându‑le – fragmentele de viaţă care pluteau, indiferent şi iresponsabil, prin lumea de servitori negri, cultivatori de pământ, meseriaşi, bone, mici funcţionari, trântori, predicatori, şoferi, escroci, prostituate, aventurieri şi negustori în care trăise.

Student la Oxford la sfârşitul anilor ’20, Robert Penn Warren a intuit natura artificial‑naturală a creaţiei lui Faulkner. Nu înţelegi nimic din cărţile lui dacă n‑ai nostalgia lumii pierdute şi a timpului revolut.

Nu e vorba doar de culoarea locală – o culoare cu nuanţe universale–, cât de etern‑umanul distribuit în aceeaşi cantitate, niciodată suficientă, niciodată durabilă, asemeni unui praf stelar. Nu‑ştiu‑ce‑ul şi mai‑nimicul pe care‑l descoperi doar când e pe cale să se evapore. Iar în urma lui rămâi nu cu o certitudine, ci cu neliniştea existenţei unui alt cer şi a unui alt fel de a‑l privi. (...)

Între documentar şi litanie

Ce rămâne din „stilul Faulkner” e capacitatea de a pune în evidenţă, explorând şi cunoscându‑l, misteriosul, straniul, violentul prezente în lucruri banale, dar şi curajul de a ţi le asuma. 

Citindu‑l, eşti gata să rosteşti precum faimosul politician: Sunt şi eu un om din Sud! Inefabilul e mai puternic decât geograficul şi demnitatea regăsită echivalează cu o târzie, reconfortantă înnobilare.

Realitatea trecută redevine prin nu‑ştiu‑ce‑ul nostalgic o panoramă hipnotică a propriei tale relaţii cu lumea şi cu timpul. Chiar şi dimensiunea religioasă primeşte noi valenţe, pentru că ea apare drept supraetajarea unei stări de fapt, haloul luminos al acelor „myriads of sensations” descrise, dar niciodată investigate până‑n străfunduri, de Virginia Woolf.

Ele sunt caracteristice unei lumi fascinate de propria tragedie, cum a fost şi a rămas – în ciuda presiunilor politice şi a efortului de nivelare civilizaţională – lumea Sudului american.

Scriitorul din categoria Faulkner trebuie simţit, intuit, ghicit. Exegezele şi analizele savante nu îmbogăţesc prea mult capitolul cunoaştere. Inefabilul – realitate inevitabilă – reprezintă forţa motrice a unui vast imperiu de cuvinte care începe ca documentar şi sfârşeşte ca litanie. Dar în această sfâşiere a mătăsii, în imaterialitatea suferinţei stă întreaga şi inexplicabila forţă a insignifiantului.

Niciuna din însuşirile umane nu e, din acest motiv, înfăţişată în stare pură. Eroismul e dublat de nebunie, curajul de tentaţia sinuciderii, mândria de laşitate şi demnitatea de ticăloşie. Faulkner debutează prin a ne spune o poveste şi ajunge, foarte curând, să ne confrunte cu un tratat despre însuşirile – despre cedările, căderile, eşecurile şi prăbuşirile lamentabile – ale fiinţei umane.

Un cinic cu metodă şi un sentimental fără criterii

Sudul nu mai e Sud, după cum personajele sale nu sunt doar locuitorii micilor târguri din lumea  învinsă de istorie. Şi Sudul, şi oamenii, întrupări ale lui Atlas, sunt puncte pe care se sprijină universul oferit spre a fi înţeles, interpretat, respins, urât sau ciopârţit, după propria noastră insistenţă de a nu vedea, a nu fi de acord şi a nu accepta nimic din ceea ce nu cunoaştem aprioric.

Şi totuşi, în cele din urmă, Faulkner triumfă. El devine parte a experienţei noastre de viaţă – nu mai mult: de viaţă –, un cinic cu metodă şi un sentimental fără criterii. Montaignian până în cea mai intimă fibră, romancierul nu scrie pentru a instrui, amuza ori moraliza : el scrie pentru a îngădui fiecăruia

dintre noi să găsească oglinda cunoaşterii de sine. 

Lecţia lui Faulkner se reduce la câteva învăţături simple. El nu scrie, ci ne citeşte cu voce tare. Oralitatea operei lui e abia în al doilea rând o însuşire a stilului, fiind în primul rând excrescenţa naturală a unui fel de a reflecta realitatea: prin propria memorie şi prin propria piele.

Indiferent de unghiul de abordare ales, din creaţia lui Faulkner rămâne ceva. Există un indicibil ascuns în fiecare pagină, menit să ne atragă şi să ne oblige să‑i adâncim cunoaşterea.

Strategia lui e asemănătoare celei întrebuinţate de Flem Snopes la vânzarea Moşiei Francezului: a plantat dinadins câteva monede, lăsându‑i pe potenţialii cumpărători să creadă că acolo se află îngropată o comoară. Unii dintre ei continuă să sape, chiar după ce autorul farsei, dispreţuitor şi cinic, a părăsit scena.

Nemulţumire în faţa realităţii

Redusă la esenţă, opera lui William Faulkner e un lung, întortocheat, contradictoriu, pe alocuri inconsistent discurs despre memorie şi cunoaştere. Scrierile sale dedicate evenimentelor contemporane cad adeseori într‑un didacticism lipsit de profunzime, pe când textele în care sondează trecutul misterios îşi păstrează fragranţa, expresivitatea, forţa adevărurilor definitive.

Faulkner e convingător atunci când cunoaşte prin intuiţie, şi nu atunci când pune în pagină adevăruri aflate la îndemână. (...)

Există în demersul lui o sete de totalitate pe care imediatul şi actualitatea n‑o pot satisface. Nemulţumirea în faţa realităţii proxime e o formă de a atrage atenţia asupra Adevărului refugiat în istorie, timp şi memorie. (...)

Firescul, fragilul, umanul‑pur‑şi‑simplu au ajuns să nu mai reprezinte lucruri de luat în seamă. Criticul a încercat să se substituie autorului analizat, pozând în vedetă şi impunându‑şi viziunea. Chiar atunci când buna‑credinţă era acceptată drept un ingredient important al actului critic, ambiţia de a‑l împinge pe autor în planul al doilea era irezistibilă.

Demersul de faţă îşi propune, date fiind direcţiile confuze, dar cu pretenţia de a institui adevăruri definitive, din exegetica actuală, să mizeze pe inefabil şi imprecis, pe nedefinibil şi subiectiv. Interpretările din paginile care urmează nu sunt definitive şi nici exhaustive.

Ele sunt aproximări, încercări de a înnobila mai‑nimicul sublim al unei turnuri de frază şi unda de şoc suscitată de trecerea prin faţa ochilor noştri a unui personaj. Poziţia celui care scrie aceste rânduri e una contra‑pozitivistă.

Misterul se află la suprafaţă

Senzaţia persistentă că există întotdeauna un ceva indefinibil, că un cuvânt, o imagine, o carte nu sunt decât forma prezentă, actuală şi non‑durabilă a altor cuvinte, imagini sau cărţi validează şi încurajează, dacă nu un demers ştiinţific, măcar visarea, dialogul tăcut, implicarea emoţională, remurmurarea şi gândirea participativă.(...).

Revenirile, rescrierile, îmbogăţirile textuale, adăugirile şi înserierile din care Faulkner a făcut un veritabil modus operandi spun mai mult despre opera sa decât investigările intens‑psihanalitice şi colportările mitologico‑religioase. În realitate, misterul se află la suprafaţă, frapant şi accesibil, miraculos şi ubicuu tocmai prin faptul că se lasă atât de uşor înţeles.

Minţile înceţoşate de teorii, dogmaticii câte unei ideologii sau mode au încercat să înghesuie în tipare monstruos‑limitative mătasea şi catifeaua unei realităţi care nu e decât mătase şi catifea. Faulkner rescrie, răs‑croieşte şi reinventează pentru că lucrurile au fost deja spuse.

Dimensiune wagneriană

Există, cu siguranţă, o dimensiune wagneriană a personajelor lui Faulkner. Şi anume, a ultimului Wagner, cel care ştia, asemeni lui Nietzsche, că Dumnezeu murise, iar omul se substituise Mântuitorului. În această perspectivă, arta devine un rit de trecere, formula prin care modelele ilustre continuă să trăiască în contemporaneitate.

Tensiunea, incandescenţa, gravitatea operei faulkneriene provin, în această perspectivă, din conflictul dintre idealul conservator şi modalitatea de expresie extrem‑modernistă.

Marele merit constă în faptul că rezultatul nu e caricatural, aşa cum se întâmplă atunci când moderniştii şi postmoderniştii stabilesc raporturi de comunicare cu valorile trecutului.

Ca prin miracol, Faulkner s‑a sustras primejdiei în faţa căreia au sucombat atâţia artişti ispitiţi de ambiţia de a „îmblânzi” trecutul. Fără a deveni şi teoreticianul demersului său, Faulkner se plasează în aceeaşi categorie sortită eşecului, a wagnerienilor.

Cap de listă, Wagner a plătit scump, pentru că a dat eforturilor sale o dimensiune sacerdotală. Mai modest, Faulkner a trebuit să suporte asaltul mult prea multor distorsiuni, în numele libertăţii de a minimaliza, ironiza şi desfiinţa cu zâmbetul pe buze". 

Copyright Editura Polirom, volumul „Ce rămâne. William Faulkner şi misterele ţinutului Yoknapatawpha“, de Mircea Mihăieş. Volumul costă 39, 95 lei.