Articol publicat pe blogul Despre Opera.

La bohème este un paradox regizoral. Deşi Puccini a imaginat nişte personaje obişnuite, cu care spectatorii să se poată identifica pe loc, producţiile moderne sunt foarte rare. Franco Zeffirelli a luat în custodie această operă, viziunea lui clasică fiind prezentată la Scala, Viena sau Metropolitan, alternativa, tot clasică, fiind montarea lui John Copley de la Royal Opera. Vreme de douăzeci de ani, Opéra Bastille a operat o producţie legendară dar la fel de clasică, cea a lui Jonathan Miller, în care au cântat şi marile noastre Mimì (Leontina Văduva, Angela Gheorghiu, Anita Hartig), inspirându-l şi pe Nicky Wolcz când a pus în scenă Boema la Opera din Iaşi (dacă vă mai aduceţi aminte omniprezentele reclame la Dubonet). Montările moderne lipsesc aproape de tot. Michieletto la Salzburg în 2012, privind reductiv prin lentila neorealismului, astfel încât boema studenţească devine lumea mizeră a marginalilor, sau Baz Luhrmann în 1993, la Sydney şi pe Broadway, înlocuindu-l pe Murger cu Tennesee Williams şi al său Tramvai numit dorinţă.

Dar… S.F. ? Demersul regizoral al lui Claus Guth la Opéra Bastille pare un sacrilegiu, la prima vedere. Mai ales când n-ai văzut această La bohème decât în fotografii. Critica franceză, obişnuită să fie nemiloasă chiar şi în cazul capodoperelor, s-a dezlănţuit, pur şi simplu. Publicul conservator, la fel, făcând reţelele sociale să spumege de furie. Într-adevăr, ce legătură ar putea fi între Le Quartier Latin din Paris şi cosmonauţii de pe o navă spaţială?

La o privire mai atentă, ar fi cazul să ne aducem aminte că, de câţiva ani, asistăm la naşterea unui nou gen cinematografic: drama S.F.. Interstellar, Passengers, Arrival, Inception au revoluţionat filmele cu cosmonauţi pierduţi în spaţiu, până şi Star Warspare să pună mai mult accent pe latura umană decât pe cea epică în ultima trilogie. Însă filonul acestei La bohème a lui Claus Guth este, fără dubii, Solaris, filmul lui Andrei Tarkovski din 1972, inspirat de romanul omonim din 1961 al lui Stanisław Lem, urmat de un remake american nereuşit în regia lui Soderbergh, în 2002 (dar există o primă ecranizare TV făcută de sovietici încă din 1968!).

Continuarea articolului pe blogul Despre Opera.