Veşti bune de la Opera Naţională Română Iaşi
0
Grija managementului scenei lirice moldave pentru refrişarea distribuţiilor spectacolelor este evidentă şi bine direcţionată.
Reîmprospătarea este necesară, mai ales că, aşa cum remarcam cu alte prilejuri, rezervorul de tinere valori emergente este plin. Rămâne doar ca vocile nativ talentate, de perspectivă, să fie instruite continuu, pornind de la şcoala de bază şi continuând cu perfecţionarea concretă pentru roluri.
Maestrul Vasile Moldoveanu
O premieră naţională a fost invitarea de către directorul general Beatrice Rancea, pentru un curs de măiestrie programat în acest ianuarie, a renumitului tenor Vasile Moldoveanu, artist cu carieră încoronată prin nu mai puţin de 105 spectacole cântate pe marea scenă de la Metropolitan Opera din New York în perioada 1977-1986. Un record între conaţionalii noştri, o performanţă uriaşă, deloc surprinzătoare dacă îi ascultăm interpretările şi, în afara frumoasei calităţi timbrale de glas, recunoaştem încadrarea stilistică perfectă, desenarea impecabilă a frazelor, accentuările potrivite, omogenitatea liniei vocale ce porneşte de la tehnica ideală, bunul gust în tălmăcirea intenţiilor şi expresiilor, cultura. Sunt precepte pe care Vasile Moldoveanu le va insufla tinerilor în năzuinţele lor către perfecţionare.
Prima etapă a cursurilor se desfăşoară pe parcursul a două săptămâni şi jumătate, un timp desigur scurt dar, sunt convins, maestrul va reveni întru desăvârşirea lucrului început. Rămâne ca învăţăceii să conştientizeze uriaşa şi unica şansă care li s-a oferit şi să absoarbă ca un burete preţioasele informaţii primite.
Debut în „Liliacul”
Primul spectacol liric al anului 2014 la Iaşi a fost opereta „Liliacul” de Johann Strauss, o producţie veche, chiar foarte veche a teatrului, semnată de regizoarea Anda Tăbăcaru Hogea, în scenografia Hristofeniei Cazacu. Coregrafia, Bella Balogh. Îngrijirea scenică după ani şi ani de reprezentare, a revenit - probabil - asistentului de regie Eduard Sveatchevici, cu bune rezultate în păstrarea spiritului, animarea platoului şi jocului de scenă al soliştilor, toţi dedicaţi şi bine integraţi suculentei glume vieneze. Dar întrucât decorul este schematic, uniform, auster, bazat pe câteva perdele roşii şi trei - patru rame uriaşe de oglinzi (pot fi şi ferestre) care îşi schimbă poziţia în cele trei acte ale lucrării, cred că în vederile conducerii teatrului intră şi o nouă producţie a popularei operete, mult îndrăgită de public, şlagăr al sfârşiturilor de an şi nu numai.
Pentru rolul subretei Adela, serata a prilejuit debutul tinerei şi delicioasei soprane Cristina Grigoraş, o zvârlugă în scenă, neobosită, mişcătoare, şarmantă, dezinvoltă, argint viu. Actriţă impecabilă, Cristina Grigoraş a fost şi o interpretă plină de muzicalitate, cu voce proaspătă, strălucitoare şi potrivită înţelegere a spumosului stil straussian. Un câştig pentru teatru.
L-am revăzut cu plăcere pe tânărul tenor Andrei Fermeşanu, de această dată în rolul Alfred. A etalat aceeaşi voce cu timbru liric calitativ, cu frazare frumoasă şi acute facile, sigure. Rămâne o mare speranţă a scenei ieşene şi a teatrului liric românesc, cu bune perspective pentru cariera internaţională.
Rosalinda a fost soprana Renata Vari, solistă a Operei Române Craiova, apariţie super - decorativă, artistă excelentă, rafinată, elegantă şi cântăreaţă cu glas plăcut. Câteva acute au sunat strident (printre care finalul ceardaşului din actul secund) şi, surprinzător, a abordat terţetul Eisenstein-Rosalinda-Alfred din actul al III-lea „cu motoarele la ralenti”. Aştept cu nerăbdare progresele tinerei Renata Vari, întrucât – se ştie - totul este perfectibil prin studiu.
Eisenstein de excepţie ca atitudini şi joc, tenorul Cosmin Marcovici şi-a demonstrat bogata experienţă de scenă. A jucat inspirat şi a rostit textul cu multă dăruire, cu multă teatralitate. Pe alocuri, în cântul său s-au strecurat unele asprimi.
Mezzosoprana Maria Macsim Nicoară a interpretat în travesti personajul Prinţului Orlofsky, cu glas bogat în armonice, potrivite intenţii vocale şi ţinută cu adevărat... princiară.
S-a cântat o versiune tradiţională pe scenele româneşti, cu partea de proză cunoscută în primul rând de la Opera Naţională Bucureşti, de acum peste patru decenii, fără gaguri excesive în ultimul act, dar unde gardianul Frosch (basul Iulian Ioan Sandu) nu a rezistat să nu introducă unele replici mai mult sau mai puţin... actuale: „Parlamentul European”, „Să trăiţi bine!”, „Bonuri de masă”. Se practică. Să nu uităm că la Opera de Stat din Viena, însuşi numele directorului de atunci, Ioan Holender, era pus în gura şugubăţului gardian.
Totuşi, m-aş fi aşteptat ca dialogul lui Frosch cu Frank, directorul închisorii, interpretat de simpaticul bas Petre Burcă de la Opera Naţională Română din Cluj-Napoca, să aibă mai multă cursivitate şi impact, fără discontinuităţi în succedarea replicilor.
Într-o companie colegială foarte bună, păcat că baritonul George Cojocariu (Dr. Falke) a afişat o uzură de glas destul de deranjantă şi nesiguranţă în emisia vocală.
În alte roluri au fost distribuiţi soprana Ana Maria Donose Marcovici (voce frumoasă, sesizabilă cu toată dimensiunea redusă a partiturii Idei), tenorul Tudor Florenţa (Dr. Blind), actorul Victor Zaharia (Iwan).
Tradiţionalul dans al „şoriceilor” din scena balului de la Prinţul Orlofski a avut-o ca şefă a trupei dominate de balerine japoneze pe Pamela Tănasă.
Spectacolul cu „Liliacul” la Opera Naţională Română Iaşi a avut vervă şi culoare, datorită şi baghetei lui Gabriel Bebeşelea, un cunoscător al stilului vienez, pentru imprimarea căruia în rândul instrumentiştilor a depus toate eforturile. Am apreciat la tânărul dirijor ştiinţa „rubato”-ului, o virtute indispensabilă redării autentice a unei asemenea muzici. Am apreciat, de asemenea, fermitatea cu care a derulat cursele contracronometru pentru evitarea decalajelor în terţetul Dr. Blind-Rosalinda-Eisenstein (primul act), precum şi în relaţionarea cu „lenea” coriştilor din actul al doilea sau din ultima scenă a operetei.
O „legendă” cu putere de pildă
Şi în acest spectacol cu „Liliacul”, am observat apetenţa unora dintre tinerii solişti de a-şi etala – ce-i drept, fără reproş - acute extreme sau chiar supra-acute care nu figurează în partitură, în dorinţa de a-şi arăta calităţile şi de a epata. Cum spunea mai deunăzi un june coleg de-al lor, bucureştean: „Când eşti tânăr, nu te gândeşti prea mult şi consumi din capitalul vocal”. Mi-am amintit o zicere, o „legendă” cu putere de pildă, care circulă de mult printre artiştii lirici din toate generaţiile. Se zice că Dumnezeu a dăruit fiecărui cântăreţ, pentru întreaga carieră, un număr total fix de acute. Multe, puţine, cine poate şti? Cu fiecare spectacol, se cheltuieşte din ele. De luat aminte!
Se încarcă comentariile...
