Un provocator periculos: Serghei Paradjanov

Serge Avédikian la master class-ul ṭinut la Cinepolitica

Ce poate fi politic în opera unui artist fascinat de poezia existenṭei ṣi de umbrele strămoṣilor uitaṭi? Totul, atunci când acesta creeză în URSS. Fiindcă opera lui sfidează canoanele oficiale. Ṣi creează conflict.

Serghei Paradjanov a fost un astfel de artist. L-am înscris, încă din vremea studenṭiei, între tainicele mele iubiri intelectuale, fiindcă m-a fascinat felul în care, trăind în blocul comunist, nu i-a acceptat limitările ṣi nu a trădat frumuseṭea lumii sale de vis. Precum Tarkovski, Wajda, sau Zanussi. Îmi amintesc că păṣeam în insulele lor de libertate, ca într-un cerc de lumină, în întunericul complice al Cinematecii Române, unde filmele acestor regizori erau tolerate,  fiind proiecṭii atât de rare, încât păreau unicate, pentru un public restrâns.

Artistul Serghei Paradjanov

Aṣa că, în aprilie  2014, am aṣteptat cu nerăbdare filmul „Paradjanov”, înscris în competiṭie, la Festivalul Internaṭional de Film Cinepolitica, organizat din 2012, de neobositul profesor Copel Moscu ṣi de tânăra sa echipă. Interesul meu a fost sporit ṣi de faptul că această peliculă a fost propunerea Ucrainei la Oscar-urile din acest an, la categoria Cel mai bun film străin. La festivalul de la Bucureṣti avea să câṣtige Premiul special al juriului.

Pelicula este creaṭia regizoarei si scenaristei ucrainene Olena Fetisova ṣi a regizorului si actorului francez Serge Avédikian. Prin câteva episoade semnificative pentru felul în care a trăit ṣi a creat Paradjanov, cei doi cineaṣti construiesc portretul unui artist nonconformist, ale cărui filme realizate după 1964 au ignorat regulile realismului socialist, spre deosebire de cele din prima sa decadă de creaṭie. La început tolerate, marile lui opere au fost apoi interzise de regimul comunist. Intre timp însă, începând cu  “Umbrele strămoṣilor uitaṭi”, peliculele îi aduseseră câteva premii ṣi celebritatea, în lumea liberă.

De la acest film ucrainean a început inegala luptă a regizorului cu cenzura sovietică: i s-a cerut, conform practicii curente în URSS, să dubleze în limba rusă, filmul vorbit în dialectul huṭul, folosit de minoritatea de munteni din Carpaṭi, în mijlocul căreia se petrece drama. Regizorul a refuzat, argumentând, cum vedem ṣi în începutul de revoltă publică din filmul “Paradjanov”, că o legendă nu poate fi spusă decât în limba în care s-a născut. In consecinṭă, este acuzat de naṭionalism, tocmai el, armeanul care a văzut lumina zilei în Georgia, a studiat cu Dovjenko la Moscova, unde a ṣi început să lucreze, continuând apoi în Ucraina. Iubea toate limbile ṭinuturilor unde a trăit, pe care le vorbea, folosindu-le în filmele sale: rusa, ucraineana, armeana sau georgiana. Pentru el, personalitatea multi-identitară a artistului nu era un nonsens, aṣa cum era pentru ideologii partidului.

După 1965, puṭine din proiectele lui Paradjanov au mai ajuns pe platoul de filmare. Mutându-se în Armenia, a reuṣit totuṣi, în 1968, să  filmeze “Culoarea rodiilor”, o evocare realizată cu mijloace restrânse, dar de o forṭă plastică remarcabilă, a trubadurului mistic armean Sayat Nova. Pelicula, considerată de mulṭi a constitui încununarea creaṭiei sale cinematografice, nu a răspuns, nici ea, cerinṭelor regimului.

La master class-ul pe care l-a ṭinut la Cinepolitica, Serge Avédikian ṣi-a amintit cum, băiat de 13 ani, a plătit 25 de copeici, ca să vadă filmul lui Paradjanov. Stilul ermetic al operei a golit treptat sala de cinema de la Erevan. După o săptămână filmul a fost scos din difuzare ṣi apoi remontat de Serghei Iutkevici, într-o versiune oficială.

Serge Avédikian la master class-ul ṭinut la Cinepolitica

Ca ṣi opera, omul a suferit rigorile sistemului comunist: urmărit de KGB, sub suspiciunea de a fi bisexual, este din nou arestat în 1973, fiind acuzat de viol asupra unui membru al partidului comunist, fapt care, cum vedem în film, îl salvează în închisoare, căci îi câṣtigă respectul, ca deṭinut politic, în faṭa periculosului ṣef al puṣcăriaṣilor, pe care Paradjanov îl desenase într-un chip nu prea măgulitor. Artistul a creat în perioada detenṭiei sute de desene ṣi colaje.

Numeroase proteste sau cereri de eliberare au venit din partea unor personalităṭi din întreaga Europă: Luis Buñuel, Yves Saint Laurent, François Truffaut, Françoise Sagan, Federico Fellini, Michelangelo Antonioni, sau Andrei Tarkovski, care a scris partidului că: da, Paradjanov se face vinovat, dar e vinovat de singurătate.

Din cei cinci ani la care fusese condamnat, Paradjanov a petrecut în lagăr numai patru, datorită intervenṭiei unor tovarăṣi de drum al regimului sovietic, scriitorul francez Louis Aragon ṣi soṭia sa, rusoaica Elsa Triolet, care, aflându-se la Opera Bolṣoi, au fost întrebaṭi de Brejnev ce ṣi-ar dori să primească în URSS. Ei au cerut eliberarea regizorului. Acest episod nu a fost inclus în trama filmului, dar anii următori ieṣirii din închisoare, petrecuṭi de regizor în sărăcie, în casa părintească din Tbilisi, da. Aici a creat numeroase desene, colaje delicate, păpuṣi ṣi costume, care azi sunt expuse la muzeul ce i-a fost dedicat, în Erevan.   

Strict supravegheat în continuare, este din nou arestat în 1982. Acuzaṭiile de mită nu pot masca motivul real: deplasarea lui la Moscova, pusă la cale prin mijloace neortodoxe, pentru a participa la premiera unui spectacol, ce omagia un alt răzvrătit împotriva regimului, actorul ṣi cant-autorul Vladimir Vîsoṭki.

Paradjanov va ieṣi bolnav din această nouă încarcerare.

Le era frică să se apropie de el

Sanda Viṣan. - L-aṭi cunoscut personal pe Paradjanov?

Serge Avédikian - Da.

S.V. - Cum a avut loc întâlnirea, ce s-a întâmplat prima oară când i-aṭi vorbit?

S.A. - L-am cunoscut la sfârṣitul anului 1983. Mă aflam în vizită la Erevan, pentru prospecṭii în vederea realizării unui film. La cererea mea, am fost condus clandestin la Tbilisi. Aveam un cadou pentru Paradjanov, din partea lui Yves Saint Laurent, care aflase că mă duc acolo.

Am ajuns la Tbilisi, am încercat să-l găsesc. N-am reuṣit în prima zi să mă duc la el acasă, fiindcă tuturor le era frică să se apropie de el. Ieṣise din închisoare de ceva timp ṣi se vorbea că ar putea începe un nou film.

Când am ajuns acolo, era prima zi a anului 1984. Era dimineaṭă, tocmai se trezise. I-am spus: vă aduc cadouri de la Yves Saint Laurent. A fost uimit în prima clipă, dar, de fapt, Paradjanov nu putea fi cu adevărat uluit de ceva. Era întotdeauna prezent, în clipa trăită. Mi-a spus: asta reprezintă trei  bobine de film, două zile de turnare, pentru acest caṣmir. Am petrecut o zi extraordinară cu el, care a ṣi lăsat  urme, fiindcă am filmat. Filmul a fost prezentat la televiziunea franceză.

S.V. – Singur l-aṭi filmat?

S.A. - Desigur, cu o cameră super 8. M-a costat mult povestea aceasta, fiindcă, nefiind autorizat să mă duc acolo, KGB-ul a aflat ṣi mi-a interzis intrarea în U.R.S.S., vreme de opt ani. Reuṣisem însă să îl revăd pe Paradjanov, la ṣase luni de la prima noastră întâlnire, când începuse deja să filmeze Legenda Fortăreṭei  Suram.

Când a semnat producṭia evocată de Avédikian, Paradjanov nu mai făcuse un film de 15 ani. Această peliculă a putut fi realizată datorită sprijinului primit din partea unor intelectuali ṣi în special a unui regizor georgian, care a smuls acordul ṣefilor de partid, cu prilejul neaṣteptatei vizite pe care Marcello Mastroianni i-a făcut-o lui Paradjanov la Tbilisi, cum arată Avédikian în film.

Ca ṣi celelalte mari opere ale acestui artist periculos, ṣi aceasta a fost considerată un eṣec de oficialităṭi, câṣtigând, în schimb, premii internaṭionale.

Va mai realiza încă un film în Georgia, iar ultima sa producṭie va rămâne neterminată, din cauza morṭii autorului, la vârsta de 66 de ani.

S.V.  - Aṭi rămas în legătură cu Serghei Paradjanov?

S.A. – Da, deṣi n-am mai putut intra în U.R.S.S. L-am văzut abia în 1988, la Paris, când îl lăsaseră să iasă, pentru retrospectiva organizată la Centrul Pompidou. Atunci am petrecut opt săptămâni împreună. Apoi, în mai 1990, când din nefericire era în spital, la Paris. Am încercat să-l salvăm, dar nu s-a putut, a murit.

A fost o persoană care a contat foarte mult pentru mine, ca om ṣi ca artist. Desena, făcea colaje, regiza, juca în film, imagina, încerca să trăiască o viaṭă interesantă. Acesta era scopul lui: să aibă o viaṭă interesantă, nu anodină.

S.V. - N-a ieṣit niciodată înainte de perioada de glasnosti, iniṭiată de Gorbaciov?

S.A. - Nu, a ieṣit abia în 1988, la Rotterdam, chiar înainte de a veni la Paris.

Filmul lui Paradjanov, “Legenda Fortăreṭei Suram”, a câṣtigat Premiul Rotterdam, la importantul Festival de Film din oraṣul olandez, ca ṣi premiul criticii, la Festivalul de Film de la São Paulo, în 1987.

Nu sunt disident

S.A. - El nu căuta un statut de disident. Nu îṣi dorea, precum Tarkovski, să facă filme în altă parte. Ṣtia că nu ar putea face aceasta. El trebuia să se simtă acasă. Ṣi în film puteṭi vedea că spune: nu sunt disident.

Relaṭia noastră a fost foarte puternică. Dar nu mi-am imaginat nicio secundă că într-o zi mi se va propune să joc rolul lui Paradjanov. Apoi, când mi s-a propus să ṣi regizez filmul, n-am acceptat la început. Dar apoi am înṭeles că, dacă fac filmul, mă voi putea simṭi liber, nu să joc rolul, ci să-l incarnez. 

Este întotdeauna riscantă încercarea de a reconstitui pe ecran, traseul creativ al marilor personalităṭi, căci trebuie să ai capacitatea de a te plasa chiar în interiorul vulcanului. Ṣi să ṣi ieṣi viu de acolo. Să găseṣti, adică, mijloacele de a  exprima combustia intelectuală ṣi emoṭională a celui evocat. Un regizor care a făcut-o remarcabil este Ken Russell, în al său “Mahler”.                                       

Altfel, filmele biografice pot fi evocări atente la detaliul trăit, cu o anumită stilistică respectuoasă faṭă de original ṣi utile, ajutând marele public să se apropie de realităṭi culturale ṣi sociale, mai puṭin cunoscute. Dar ele rămân cumva în afara cercului de foc, în care a creat protagonistul, ṣi de care nu ne putem apropia decât metaforic.

Filmul “Paradjanov” urmăreṣte tocmai felul în care securitatea sovietică, folosind informaṭiile legate de viaṭa intimă a omului, a căutat să amuṭească artistul.

S.V. - Vorbea despre regimul politic, ale cărui rigori le suporta? Sau prefera să nu se exprime despre această realitate?

S.A. - Da, era o persoană foarte lucidă. Dar vorbea despre realitate ca un adevărat artist, cu umor.

S.V. - In discuṭii private?

S.A. - Chiar ṣi în public, fiindcă el nu se ferea să spună tot ce gândeṣte. Dar o făcea ca un clovn. Din acest motiv a fost pedepsit cu închisoarea, fiindcă era contagios, un provocator contagios. Ii învăṭa pe oameni să vorbească liber. Aṣa cum liber a fost ṣi în comportamentul sexual. 

Ṣi-a asumat multe libertăṭi, s-a încărcat cu multe, pentru un singur om!

Svetlana Ṣcerbaciuk a fost a doua soṭie a regizorului, cu care s-a căsătorit la Kiev, după ce prima, o tătăroaică din Moscova, care s-a convertit la religia ortodoxă, pentru a se putea căsători cu Paradjanov, a fost ucisă, pentru această trădare, de rudele ei musulmane.

Filmul dezvăluie felul în care KGB-ul a încercat să o cumpere cu o carieră, ca ṣi pe alṭii din cercul regizorului, pentru a obṭine informaṭii compromiṭătoare la adresa lui. Cu ea nu au izbândit.

S.V. - Ce s-a întâmplat cu fiul lui Paradjanov?

S.A. - Cred că e alcoolic ṣi narcoman. E pierdut. Soṭia lui Paradjanov mi-a spus-o. Eu  nu l-am văzut, căci n-a venit când am prezentat filmul la Kiev, dar Svetlana a venit. La fel de elegantă ca întotdeauna.

S.V. - Incă frumoasă?

S.A. - Da, e o femeie incredibil de frumoasă. I-a rămas fidelă soṭului ei, pe care l-a iubit enorm.

Vei simṭi parfumul Franṭei

Serge Avédikian în „Paradjanov”

Serge Avédikian a regizat, alături de Olena Fetisova, această coproducṭie ucraineano-franco-georgiano-armeană. Dar a interpretat ṣi rolul principal, fiind bine plasat pentru aceasta, nu doar fiindcă seamănă izbitor de mult cu protagonistul, ci ṣi fiindcă are experienṭa de viaṭă a sistemului  socialist. S-a născut la Erevan, acolo unde părinṭii săi, urmaṣi ai supravieṭuitorilor genocidului armean, emigraseră în 1947, din Franṭa. Au fost, zice fiul lor, atraṣi de propaganda lui Stalin ṣi a liderului comuniṣtilor francezi, Maurice Thorez. Abia peste 23 de ani vor părăsi Uniunea Sovietică, tânărul Serge Avédikian continuându-ṣi apoi studiile în Franṭa. Ṣi-a clădit aici o carieră de actor de teatru, film ṣi televiziune, ca ṣi una de regizor ṣi producător de teatru ṣi de film.

S.V. – Cu “Paradjanov”, aṭi realizat un film despre un mare regizor, care a avut o viaṭă tumultuoasă ṣi o carieră artistică frântă de mai multe ori, de sistemul comunist. De fapt, aṭi făcut un film despre libertate. Regizorul pe care îl interpretaṭi, Serghei Paradjanov, este o adevărată întruchipare a opoziṭiei demne, la cenzură. La rândul dv. aṭi cunoscut ambele sisteme, pe cel comunist ṣi pe cel capitalist, lumea sovietică din timpul lui Hruṣciov ṣi lumea liberă. V-aṭi născut în 1955, la doi ani de la moartea lui Stalin. Cum era viaṭa în acel timp?

S.A. - Spun ades că m-am născut în perioada cea mai înfloritoare.

S.V. - Chiar aṣa?

S.A. - Desigur. Perioada post-stalinistă, cu Hruṣciov, a fost un moment de deschidere, au apărut câteva relaṭii cu lumea exterioară, chiar dacă au fost superficiale. Am putut să-i ascultăm la radio pe Beatles-i, pe Rolling Stones, să vedem filme frantuzeṣti, italiene, americane. Imi amintesc că am văzut “Tarzan” în Armenia. A fost un moment de înflorire, o ṣansă pe care am avut-o. Apoi, sub Brejnev, totul s-a închis.

S.V. - Ṣi când aṭi părăsit Uniunea Sovietică?

S.A. - In 1970. Aveam 15 ani. Am plecat în Franṭa, acolo unde părinṭii mei se născuseră. Veniseră în U.R.S.S. în 1947, la chemarea lui Stalin. Veniseră în Armenia. S-au înṣelat: au părăsit lumea liberă, dar au vrut tot timpul să se întoarcă ṣi până la urmă m-au dus în patria lor, Franṭa.

S.V. - Pentru cineva din lumea liberă, trebuie să fi fost greu să trăiască o viaṭă plină de limitări la tot pasul. Trebuie să fi fost o mare diferenṭă între Paris ṣi Erevan, chiar dacă erau adepṭii ideilor de stânga.

S.A. - Nu erau comuniṣti, nu ṣtiau ce este comunismul. Au suferit mult. Nu înṭelegeau ce este intoleranṭa, falsa ordine, idealul colectivist. Nu înṭelegeau. Nu aveau decât o idee în cap : să se deschidă frontiera, să putem pleca. Ṣi m-au învăṭat ce este spiritul libertăṭii.

S.V. - Ṣi totuṣi au trăit în URSS peste douăzeci de ani.

S.A. - Douăzeci ṣi trei. N-au avut de ales. Tata ṣi-a irosit astfel tinereṭea. Imi spunea mereu:  sper că tu vei trăi în libertate, vei simṭi parfumul Franṭei. E adevărat, eu am făcut drumul invers. Tinereṭea mea a fost, din fericire, salvată, după vârsta de 15 ani.

Dar nu regret nimic din ce am învăṭat în U.R.S.S. Am învăṭat limba maternă, armeana,  apoi a doua limbă, rusa, pe care o vorbesc ṣi azi. Altfel, n-aṣ fi putut turna filmul Paradjanov. Când l-am cunoscut prima oară pe Paradjanov, în 1983, la Tbilisi, dacă n-aṣ fi ṣtiut rusa, n-aṣ fi putut să comunic cu el.

Din istorie, trebuie să alegem părṭile pozitive. Cred că experienṭele pe care le trăim ne servesc de-a lungul vieṭii, fără a ne împiedica să înṭelegem ce este nou în viaṭă.

Când vorbeṣti cu un intelectual care a cunoscut sistemele politice ṣi ideologiile bipolare, ce s-au înfruntat până în 1989, te poṭi aṣtepta că vei afla câteva răspunsuri la întrebările care te tulbură de mult timp.

M-a interesat dintotdeauna ce mecanism pervers i-a putut împinge pe intelectuali de vază din Occident să se lase orbiṭi de cântecele de sirenă ale Moscovei ṣi să se pună în serviciul ei.

Sigur, era un timp în care trebuia să alegi între doctrinele expansionistelor forṭe ale nazismului, franchismului, sau salazarismului ṣi cele ale regimului sovietic, susṭinut, după al doilea război mondial, ṣi de sateliṭii comuniṣti.

S.V. - V-aṭi gândit vreodată la faptul că toată această serie de intelectuali occidentali, care au susṭinut lumea comunistă, au acordat girul lor intelectual, unui sistem criminal, care a făcut să dispară ṣi a ucis zeci de milioane de oameni ?

S.A. - Am spus întotdeauna, cu un dram de ironie, că adevăraṭii comuniṣti n-au fost în U.R.S.S., ci în Franṭa ṣi în Italia. Cei care au făcut Frontul Popular din 1936, care se băteau pentru o economie colectivistă, protecṭie socială. Aceṣtia au fost adevăraṭii comuniṣti ai Europei. In U.R.S.S. n-au existat comuniṣti. Sub lozinca dictaturii proletariatului, se ṣtia că vor fi la conducere aceiaṣi ṣefi, care făceau ce voiau.

Nu trebuia să ne facem iluzii. Forṭa de a evita ideologia totalitară stătea într-o rezistenṭă surdă, într-o alegorie, într-o metaforă. Capacitatea de a evita regulile, rămânând în interior ṣi inventând forme noi. Aṣa au făcut Paradjanov, Tarkovski ṣi alṭii, care n-au vrut să fie disidenṭi. Ei au înṭeles însă că trebuia evitată ideologia care uniformiza, pentru a obṭine mai multă libertate. Acest fapt trebuie bine înṭeles. Când trăieṣti în libertate, în pseudo-libertate, nu prea ṣtii la ce trebuie să opui rezistenṭă. Problema nu e să poṭi să spui tot ce-ṭi trece prin cap, ci să poṭi spune lucruri interesante.

S.V. - Ce credeṭi despre acei intelectuali care au creditat, unii doar temporar, sistemul comunist, precum Aragon, Gide, Sartre ṣi alṭii?

 De pildă, în România avem un excelent scriitor, Panait Istrati, care împărtăṣea ideile socialiste. A fost în Uniunea Sovietică, l-a întâlnit pe Kazanzakis la Moscova ṣi apoi a scris o carte despre adevărata realitate a imperiului sovietic, pe care a cunoscut-o în timpul unei a doua călătorii. Prietenii săi francezi, între care Barbusse ṣi Romain Roland, l-au sfătuit să nu publice cartea, fiindcă ar fi adus prejudicii sistemului. Ce părere aveṭi?

S.A. - Cred că totul este relativ. Cei care veneau din Occident credeau că sistemul comunist avea sorṭi de izbândă, fiindcă avea un fundament puternic. Doar că, atunci când mergeau acolo, nu vedeau mai nimic, fiind mereu însoṭiṭi de membri de partid, care le arătau lucrurile frumoase.

S.V. - Nu cumva chiar occidentalii nu voiau să vadă altceva?

S.A. -  Poate ṣi aceasta. Dar era foarte greu să părăsească traseele pe care îi conducea puterea ṣi să se ducă liberi, într-o uzină, ca să vadă ce se petrecea. Cred că aceṣti oameni au fost minṭiṭi, iar ei voiau să creadă că e posibil succesul. Nu le port pică. Cred că aceṣti oameni voiau să creadă că e posibil. Ei erau adevăraṭii comuniṣti.

Cenzură ṣi libertate  

Organizatorii Festivalului de Film Cinepolitica au inclus în program ṣi un master class, la care Serge Avédikian a vorbit ṣi despre libertate ṣi cenzură, fie ea politică, sau economică. Fiind o artă pentru mase, a spus el, realizată cu mijloacele industriei, filmul depinde foarte mult de finanṭator, fie el statul sau companiile private. Spre deosebire de comunism, capitalismul permite libertatea ṣi digerează critica, cu condiṭia ca filmul să aducă venituri. Dacă marii regizori devin însă prea personali, creând un cinematograf individualizat, care lasă libertate spectatorului, în loc să-l seducă prin mijloace psihologice, atunci nu mai primesc finanṭări. Fiindcă au devenit periculoṣi, au condus cinematograful spre alte zări, cum au făcut Pasolini, Fellini, Bergman, Tarkovski, sau Bresson. 

S.V. - La master class vorbeaṭi despre teatru, ca despre un spaṭiu în care esenṭială este relaṭia vie, dintre public ṣi actori. Ceea ce nu e cazul cinematografului. In plus, spuneaṭi, accesul la imagine s-a democratizat, internetul s-a generalizat ṣi în acest context sălile de cinema ar putea dispărea. Aṭi fondat chiar dv. o trupă de teatru. Este încă activă?

S.A. - Nu, din păcate nu mai am timp să fac ṣi teatru. Când faci teatru, trebuie s-o faci fără compromisuri. Mărturisesc că îmi lipseṣte teatrul, ca actor. Anul trecut am montat o operă, deci nu m-am rupt complet de teatru. Cred că teatrul e esenṭial pentru actori ṣi regizori, fiindcă este o sursă spirituală. Filmul te consumă, teatrul te nutreṣte, fiindcă publicul îṭi este aproape.

În 2010, Serge Avédikian a câṣtigat Palme d’Or la Cannes, cu filmul de animaṭie, de scurt metraj “Chienne d’histoire”. Povestea celor 60.000 de câini vagabonzi care asediau oraṣul Constantinopol, de care autorităṭile au scăpat în 1910, transportând jumătate dintre ei într-o insulă pustie ṣi nu exterminându-i, cum le propuseseră experṭii occidentali.

S.V. - In final, aṣ vrea să-mi vorbiṭi puṭin despre filmul de animaṭie cu care aṭi câṣtigat Palme d’Or, la Cannes. Este o metaforă, dar se întâmplă să fie, în acelaṣi timp, o problemă foarte actuală în România.

S.A. - Ṣtiu. Problema câinilor vagabonzi, care vine din Imperiul Otoman, din felul în care islamismul tratează câinele. Era considerat un animal impur. Ṣi în alte ṭări câinii sunt o problemă. Eu nu am avut în minte metafora, deṣi ṣtiam că va funcṭiona ṣi aṣa.

Am vrut, mai curând, să povestesc o istorie adevărată, dar cu  mijloace stilizate, prin intermediul animaṭiei, gândindu-mă că e valabilă pentru toṭi oamenii. E vorba despre atitudinea occidentalilor, prin comparaṭie cu orientalii. La începutul secolului a existat lupta dintre pozitiviṣtii occidentali ṣi soluṭia orientală, plină de imaginaṭie: felul în care poṭi scăpa de ceva neplăcut, fără a omorî. Orientalii spuneau: nu trebuie omorâṭi câinii, ci duṣi pe o insulă. M-a interesat perversitatea acestor relaṭii.

Apoi, cum eu sunt armean, toată lumea a interpretat filmul ca pe o metaforă a genocidului armenilor. Au fost aceiaṣi autori: turcii.

Dacă filmele reuṣesc să atingă două scopuri: acela de a vorbi despre o întâmplare reală, dar ṣi a avea dimensiune de metaforă, e formidabil. Iṣi îndeplineṣte astfel un rol superior.

S.V. - Incă vă mai simṭiṭi ca făcând parte din ambele lumi, cea Orientală ṣi cea Occidentală?

S.V. - Cred că sunt o sinteză a celor două. Vorbesc armeana, rusa, franceza ṣi engleza. Trăiesc la Paris. Cred că am găsit tonul just între cele două lumi ṣi l-am rafinat.

Imi place Occidentul, dar iubesc ṣi Orientul, pentru unele dintre tradiṭiile sale. Nu sunt religios, ceea ce m-a salvat. Nu agreez obscurantismul, fie el oriental sau occidental.

Cred că e o mare ṣansă să te poṭi miṣca între Orient ṣi Occident.
 

PARADJANOV

Producṭie Ucraina/Franṭa/Georgia/Armenia, 2013

Scenariul: Olena Fetisova

Regia: Serge Avedikian & Olena Fetisova

Cu: Serge Avedikian, Yuliya Peresild, Zaza Kashybadze, Karen Badalov, Napo Elbano