Un spectacol remarcabil, care îi poartă amprenta de artist originar din oraşul celor doi îndrăgostiţi imortali, de creator şi manager experimentat, cu galoane de fost director al Companiilor de Balet ale Operei de Stat din Viena, ale Operei Naţionale a Greciei, de director al Fundaţiei celebrei Arene veroneze şi, nu în ultimul rând, de regizor şi coregraf pe scene mari.

Cred că în Verona tuturor timpurilor pluteşte atmosfera iradiată de eroii lui Shakespeare şi orice localnic o resimte, o trăieşte. În sângele veronezilor palpită spiritul lui Romeo şi al „Julietei sale”. Din străfundurile sufletului său, Zanella emană un impuls special, intim, de artist, de tălmăcitor profund al sonurilor cu care un compozitor a înveşmântat piesa shakespeariană, iubirea nesfârşită. A dovedit-o acum, cu prisosinţă.

Noul spectacol bucureştean are o dramaturgie solidă, derivată din partitura lui Prokofiev, analizată minuţios şi translatată în mişcare. Rezultatele sunt covârşitoare, atât în memorabilele scene de ansamblu („şcoala de scrimă” - invenţie a lui Zanella, petrecerea cu iz de imn funebru de la familia Capulet, confruntarea Romeo – Mercutio – Tybalt), în secvenţele lirice dintre cei doi eroi, cât şi în conturul fiecărui personaj participant la tramă. Copleşeşte dinamica, impresionează detaliul gestualităţii balerinilor, inspirate, derivate din inflexiunile şi culorile orchestrale, din împletirea desenelor melodice. Aici s-a demonstrat arta lui Zanella, inclusiv prin transpunerea temelor şi chiar a timbralităţii solo-urilor instrumentale, în mişcarea şi atitudinea scenică.

Echipa l-a înţeles şi l-a susţinut. Nu fac decât să listez numele balerinilor premierei: Cristina Dijmaru (Julieta), Ovidiu Matei Iancu (Romeo), Valentin Stoica (Mercutio), Bogdan Cănilă (Tybalt), Robert Enache (Paris), Bianca Stoicheciu (Rozalinda), Cristian Preda (Benvolio), Laua Blică Toader (Lady Capulet), Virgil Ciocoiu (Capulet), Adina Tudor (Lady Montague), Vlad Toader (Montague), Greta Niţă, Ryou Takaya (interpreţii duetului de la miezul nopţii), Adina Manda, Akane Ichii, Eliza Maxim (Prietenele lui Mercutio), Liliana Nică (Isabel), Irinel Manolovici (Doica Julietei), Antonel Oprescu (Părintele Lorenzo), Ionuţ Diniţă (DJ) şi personajul colectiv, Ansamblul de Balet al Operei Naţionale Bucureşti.

Dirijorul Tiberiu Soare a tratat în chip simfonic opusul şi dacă alămurile, intens solicitate, ar fi acordat atenţia cuvenită unei asemenea serate, comuniunea fosă – scenă ar fi fost fără reproş.

Renato Zanella a imaginat o expunere modernă a tragediei, pornită din universalitate. L-au susţinut colaboratorii, Alessandro Camera (decoruri simple cu cortine de lanţuri argintii, un pat, un crucifix, un catafalc), Carla Ricotti (costume pe tente contrastante alb-negru, în care pastelul intervine rar)), Vinicio Cheli (lumini reci).

Am apreciat că muzica este pentru Zanella nu numai sursa inspiratoare, ci ghidul către expresie, mare deziderat al oricărei montări contemporane. Acum a fost prin dans, dar cred că italianul ar putea fi, pe această temă, şi un regizor desăvârşit pentru opusurile lirice ale lui Gounod, Bellini, Zandonai... Şi nu numai pe subiectul îndrăgostiţilor veronezi arhetipali. Ar trebui să reflecteze la orice titlu de operă. Să ne amintim cât de des îi criticăm pe regizorii contemporani care neglijează arta sunetelor...