Trei filme româneşti luptă pentru Inima oraşului Sarajevo

Trei lungmetraje ale unor cineaşti români au fost selecţionate – şi prezentate deja – în cadrul competiţiei principale a Festivalului de Film de la Sarajevo (SFF), ajuns la ediţia a 24-a (10-17 august 2018).Trei lungmetraje ale unor cineaşti români au fost selecţionate – şi prezentate deja – în cadrul competiţiei principale a Festivalului de Film de la Sarajevo (SFF), ajuns la ediţia a 24-a (10-17 august 2018).

Dacă filmul românesc inclus anul trecut în competiţia „mare“ a SFF-ului, debutul „Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor“ de Emanuel Pârvu, deşi premiat, a constituit o mare dezamăgire, toate cele trei lungmetraje româneşti selecţionate anul acesta (când cinematografie noastră a devenit cinematografia din sudul şi estul Europei cel mai bine reprezentată în competiţie) sunt filme notabile, fiecare cu suficiente virtuţi pentru a se bucura de succes printre spectatorii cinefili.

Aparent surprinzător (dacă ignorăm faptul că îl are drept producător principal pe Cristian Mungiu), cel care stă cel mai bine sub eticheta „film românesc“, aşa cum este îndeobşte înţeleasă aceasta de către publicul festivalier („minimalist“, „neorealist“ ş.cl.), este un film vorbit mai mult în engleză decât în română – „Lemonade“ (coproducţie româno-canadiano-germano-suedeză), primul lungmetraj al Ioanei Uricaru [foto]. În schimb, fără indiciul oferit de idiomul utilizat, „Un prinţ şi jumătate“, al doilea film individual al Anei Lungu, ar putea fi luat, de pildă, drept o producţie franceză, iar „Dragoste 1. Câine“ (România-Polonia), al treilea lungmetraj al lui Florin Şerban, ar putea să treacă, să zicem, drept un film turcesc.

„Un prinţ şi jumătate“ a fost primul film românesc intrat în competiţie pentru „Inima oraşului Sarajevo“, trofeul festivalului din capitala Bosniei şi Herţegovinei. După „Burta balenei“ (semnat împreună cu Ana Szel) şi adevăratul debut cu „Autoportretul unei fete cuminţi“, Ana Lungu confirmă, prin noul ei film, că şi-a creat o nişă proprie în cadrul cinematografului românesc. Toate trei sunt filme intimiste, având în centru o protagonistă trentagenară-spre-cvadragenară, middle class şi single, care trece printr-o criză (declanşată de la o banală pierdere a unui telefon mobil până la o tragică moarte a unui iubit) şi care caută alinare în braţele prietenilor ce-i servesc drept confesori.

Deocamdată, „Un prinţ şi jumătate“ este cea mai ambiţioasă dintre producţiile regizoarei, care, de această dată, a scris scenariul împreună cu regizoarea de teatru Iris Spiridon, inspirată de experienţe personale. De altfel, aceasta din urmă, care avea un rol secundar în „Autoportretul...“, interpretează aici chiar rolul principal.

Iris (Spiridon) trăieşte într-o vilă-muzeu din luxoasa zonă rezidenţială Cotroceni a Bucureştiului, împreună cu cei mai buni doi prieteni ai ei, Marius (Manole) şi István (Teglas) – doi excelenţi actori de teatru, din păcate mult prea rar implicaţi în producţii cinematografice – şi de câinele „familiei“ lor fericite, Luca (care ar fi putut fi câinele visat de Cristiana, „fata cuminte“ din precedentul film al regizoarei). Iris şi István sunt actori şi în universul de pe ecran, în timp ce despre Marius aflăm că este bogat – de fapt, lui îi aparţin şi casa, şi maşina cu care cei trei pleacă în excursii. Mai mult, Marius e divorţat şi încearcă să petreacă cât mai mult timp cu fiica sa (situaţie des întâlnită până acum în filmele competiţiei SFF 2018); după aceasta, Iris şi István sunt cei mai importanţi oameni din viaţa lui, aşa că Marius, foarte bun din fire, le iartă multe şi se lasă folosit de ei fără a le cere mare lucru în schimb, deşi îi mai înţeapă din când în când. Iris, care încearcă din greu să-şi revină după moartea iubitului ei, de profesie marinar, se amorezează de un scriitor de etnie maghiară (László Mátray îl interpretează pe „prinţul“ din titlul filmului) şi insistă să-l viziteze pe László, împreună cu Marius şi István, la casa acestuia din Ardeal. Numai că, după cum bine ştim, socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg...

Unele elipse stârnesc curiozitatea (de exemplu, accidentele cărora le cad victime István şi Iris sunt păstrate în culise); în schimb, apar detalii insolite de scenografie (chiar în prima secvenţă, a discuţiei cu preotul, pe lângă o aglomeraţie de obiecte religioase şi populare, într-un colţ al cadrului distingem un mic drapel american). Deşi, prin naturaleţea cu care sunt rostite, dialogurile pot părea improvizate la filmare, paralelismele şi rimele (de pildă, trimiterile recurente la religie) dovedesc un scenariu solid, urmat în detaliu de actori.

Filmul prezintă şi certe note metatextuale (chiar dacă reflexivitatea era mai accentuată în variantele intermediare ale scenariului). De exemplu, Iris şi István participă, ca actori, la o sesiune de Q & A după o proiecţie, dintr-o librărie, a „Autoportretului...“ (recognoscibil după cântecul Adei Milea, „Ratata“, de pe genericul final), în care şi Teglas avusese un rolişor. Şi tot ei doi repetă pentru un spectacol care, după replici şi decoruri, pare a fi „Psycho“, montarea lui Spiridon de la Teatrul Apollo 111, în care Teglas îl interpreta pe Norman Bates. Nu ar trebui trecut cu vederea nici cameo-ul savuros, în propriul rol, al unui alt regizor de teatru important de azi, Radu Afrim.

Lungu, secondată de directorul de imagine Luchian Ciobanu, recurge adesea la cadre-secvenţă lungi şi statice, dar nu evită nici mişcările mai complexe de aparat, mai ales în partea finală, când reapare chipeşul „prinţ“. Iar, la unica secvenţă onirică a filmului, camera nu mai este fixată pe trepied, marcând astfel caracterul fantastic al episodului.

„Un prinţ şi jumătate“ este, ca şi precedentul film al regizoarei, confesiunea onestă a unei generaţii dezorientate. Cum filmul se va lansa în cinematografele româneşti pe 7 septembrie, beneficiind de un afiş minunat (inspirat atât de povestea „prinţului“, cât şi de experimentele de precinema ale fotografului Eadweard J. Muybridge), sper că el va avea publicul meritat, receptiv la un cinema inedit în contextul naţional.

Al doilea film românesc, „Lemonade“, a fost prezentat la Sarajevo în premieră regională, după ce fusese selecţionat în alte 19 festivaluri (premiera mondială în secţiunea „Panorama“ a Berlinalei, apoi Tribeca, „goEast“ Wiesbaden, Ierusalim etc.). După câteva scurtmetraje reuşite (segmentul „Legenda activistului în inspecţie“ din omnibusul „Amintiri din Epoca de Aur“, „Stopover“ etc.), regizoarea Ioana Uricaru debutează strălucit în lungmetraj cu o dramă puternică despre o femeie care se zbate să-şi facă un rost în viaţă într-o lume dominată de bărbaţi ce vor să-şi impună regulile şi tiparele. Scenariul, scris de Uricaru împreună cu Tatiana Ionaşcu, este bazat pe experienţele biografice ale regizoarei, stabilită în SUA în urmă cu aproape două decenii, precum şi pe alte poveşti ale unor imigranţi în căutarea „visului american“.

„Când viaţa îţi dă lămâi, fă limonadă“ este un aforism destul de popular, preluat în/din literatura motivaţională anglo-saxonă, care încearcă să-şi convingă cititorii că orice înfrângere trebuie transformată într-o victorie (sau, cum ar mai spune românii, „orice şut în fund e un pas înainte“). Uşor de spus, greu de făcut atunci când eşti victima, cum este Mara, protagonista filmului.

În interpretarea memorabilă a Mălinei Manovici (descoperită de Mungiu în „Bacalaureat“, ajunsă acum la primul rol principal de cinema), Mara este o asistentă medicală plecată din România, unde nu mai reuşea să-şi asigure un trai decent pentru ea şi Dragoş, copilul ei. Peste Ocean, în „ţara tuturor posibilităţilor“, ea crede că va putea trăi fericită alături de băiat. Însă, înainte de a ajunge în paradisul promis de mult râvnitul green card, Mara trebuie să depăşească numeroase obstacole, iar birocraţia şi legislaţia nu reprezintă decât partea vizibilă a aisbergului.

„Lemonade“ aduce aminte, inevitabil, de „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“, semnat de Mungiu, congenerele mai cunoscut al lui Uricaru. Nu numai pentru că Mara este, ca şi Otilia (Anamaria Marinca), antrenată într-o cursă cu deadline şi target (aici, permisul de rezidenţă i-a expirat şi, chiar dacă s-a măritat rapid cu un fost pacient, Mara are imperioasă nevoie şi de „cartea verde“, pentru a putea trăi liniştită, alături de copil, în „tărâmul libertăţii“), ci şi pentru că filmul vorbeşte despre „corupţia intimităţii“ (sintagmă folosită de Uricaru, specialistă de asemenea în film studies, într-o analiză a celebrului „4, 3, 2“), care, în ultimă instanţă, apropie totalitarismul comunist de democraţia capitalistă. La fel ca victimele politicii pronataliste a regimului Ceauşescu, imigranta nu mai are dreptul la intimitate, acesta i se abrogă până la integrarea cu succes.

Un scenariu foarte bun s-a transformat într-un film care, la fel ca „4, 3, 2“, graţie interpretării senzaţionale a actriţei principale şi a regiei sigure, te ţine cu sufletul la gură până la cadrul său final (dominat cromatic de un alb imaculat), pe măsură ce protagonista se prăbuşeşte din paradis în infern, fiind supusă la o întreagă serie de compromisuri şi abuzuri de către bărbaţi, „oameni buni“ la prima vedere, dar malefici atunci când au prilejul (şi sistemul le oferă prilejul...). Întrebarea e dacă, după ce ai trecut de toate bolgiile, ai mai rămas oare de un alb imaculat. „Lemonade“ se lansează în cinematografele noastre pe 26 octombrie şi nu ar trebui ratat.

Ultimul film românesc din competiţia principală de la SFF 2018, prezentat – la fel ca şi „Un prinţ şi jumătate“ – în premieră mondială la Sarajevo, este un film cu un titlu ce anunţă o continuare. Iar „Dragoste 1. Câine“ va fi urmat, în filmografia lui Florin Şerban, de „Dragoste 2. America“ (intrat deja în postproducţie), după care seria, menită a reprezenta diferite tipuri de dragoste, se poate continua sau nu, după cum a declarat aici regizorul-scenarist. Cele trei lungmetraje de până acum ale cineastului român („Eu când vreau să fluier, fluier“, din 2010, „Box“, din 2015, şi actualul „Câine“) par foarte diferite, narativ şi stilistic, însă ele sunt unite de fire vizibile la o analiză atentă. Toate trei vorbesc, în esenţă, despre iubiri improbabile, dacă nu de-a dreptul imposibile, căci El şi Ea trăiesc în două lumi radical diferite, separate aproape complet una de cealaltă (nu doar fizic, ca în lungmetrajul de debut).

În „Dragoste 1. Câine“, protagonist este pădurarul Simion (Valeriu Andriuţă), care trăieşte de 12 ani în creierii munţilor, rupt de lume, având alături, drept tovarăşi credincioşi, doar un câine şi un măgar. Dar în viaţa şi în cabana sa îşi face apariţia, pe neaşteptate, Irina (Cosmina Stratan), o femeie rănită, victimă a unei agresiuni despre care nu vorbeşte. Amândouă personajele principale ascund o mare taină, pe care refuză să o împărtăşească şi care îi face să accepte izolarea. Andriuţă şi Stratan, reuniţi la şase ani de la „După dealuri“, al aceluiaşi Mungiu, sunt excelent aleşi pentru a întrupa aceste două personaje complexe: el – omul muntelui, scump la vorbă (atunci când nu are ceva de aflat), stăpânit şi meticulos în rutina sa cotidiană (dar şi aprig la mânie atunci când i se pare că e luat de prost), ea – femeia venită de la Oraş (loc al pierzaniei, de care Simion fugise), care consimte să împartă casa, masa şi existenţa cu el, ferită de pericolele reprezentate de câine (dar mai ales de cele de care câinele o păzeşte), cu spirit ludic (deşi nu râde la tentativa lui de a spune o glumă), care o face să se joace şi să recite din Bacovia atunci când nimeni nu o vede sau aude.

Din punctul de vedere al ritmului cinematografic, „Câine“ se plasează la antipozi faţă de „Lemonade“: este un film lent, contemplativ, potrivit cu ritmul vieţii protagonistului. Şerban (care aici nu este doar scenarist şi regizor, ci şi monteur şi producător principal) îşi acordă timp pentru a acumula stări şi tensiuni mocnite, tăceri grăitoare şi replici sugestive, pregătind răbufnirea finală. El nu scoate în prim-plan detaliile ce ar fi putut potenţa o intrigă detectivistică, preferând să se concentreze asupra trăirilor personajelor. Pe regizor îl ajută mult nu doar actorii remarcabili, ci şi directorul de imagine Marcin Koszałka, ale cărui cadre picturale şi mişcări învăluitoare ale camerei certifică valoarea şcolii de imagine poloneze, precum şi acordurile neliniştitoare ale muzicii lui Pauchi Sasaki, discipol al lui Philip Glass. Una peste alta, „Dragoste 1. Câine“, o altă propunere cinematografică inedită în spaţiul românesc, este un alt film de văzut – pe marele ecran, evident.