Simon Boccanegra din Craiova
0
De ceva vreme se întâmplă la Opera Română din Craiova tot felul de lucruri care, cel puţin pe hârtie, arată foarte interesant. Am regretat că n-am revăzut-o pe Cellia Costea în Tosca, acum câteva luni, şi m-am decis destul de repede să n-o mai ratez în rolul Ameliei din Simon Boccanegra.
Articol publicat pe blogul Despre Opera.
De altfel, întregul afiş arăta bine: Ştefan Ignat într-un rol pe care mi-l puteam imagina destul de uşor ca fiind potrivit pentru temperamentul lui, apoi Sorin Drăniceanu, un bas care merita văzut şi „pe teren propriu”, nu numai în concerte la Bucureşti, ba chiar eram interesat şi de producţia lui Plamen Kartaloff, directorul Operei din Sofia, a cărui mare realizare este includerea în stagiunea regulată a Tetralogiei lui Wagner (să nu uităm, în România Tetralogia se cântă numai în concert, cam de două ori pe secol – o ruşine!).
Clădirea în care Opera Română din Craiova îşi ţine spectacolele e un şoc. Liceul Carol I a fost construit în 1894, iar în 1930 a suferit un incendiu. La reconstrucţie s-a profitat de mărimea clădirii şi în corpul ei a fost construit un mic teatru, în care să se joace spectacole de operetă. În timp, acest ciudat spaţiu a devenit sediul Operei. Clădirea este însă într-o stare de degradare tragică: tencuiala exterioară cade pe trotuar, uşile sunt putrezite, feroneria superbă e ruginită, foaierul de la etaj este impracticabil, astfel încât accesul către loji se face pe nişte scări de serviciu, în fine, interiorul nu arată nici el mai bine, catifeaua de pe scaune sau balustrade este roasă, iar ultima renovare pare să fi fost făcută cu zeci de ani în urmă, când pe pereţii de la parter au fost montate nişte lambriuri oribile, iar la intrarea în sală nişte uşi din termopan. Incredibil, mai ales pentru un oraş cu orgoliu, candidat la titlul de capitală europeană a culturii. Vis-a-vis de clădirea întunecată şi tristă a liceului (un loc istoric, de altfel, căci în acest loc s-a născut, în 1840, însuşi Titu Maiorescu), străluceşte, scăldată în lumini superbe, o biserică. Şi totuşi, impasibilă, Olguţa Vasilescu, primarul Craiovei, asista la premieră, delectându-se cu muzica lui Giuseppe Verdi. În fond, avea şi de ce să fie impasibilă, promisiunile ei electorale vizau, din câte ţin minte, rezolvarea situaţiei proaste a clubului local de fotbal, ajuns în ligile inferioare. Opera... poate în promisiunile pentru mandatul următor. Sigur, sunt mai multe voturi la microbişti decât la opera aficionados, dar dacă se miră de ce intelectualii Craiovei o contestă, ar putea găsi un răspuns valabil în modul în care autorităţile locale tratează clădirea Operei. În acelaşi timp, imaginile dezolante mi-au adus în minte diatribele unei Anca Florea îndreptate împotriva renovării ONB, deplângând schelele şi şantierul care-i tulburau plăcerea estetică de a păşi în clădirea din Piaţa Eroilor, dar n-am citit niciodată, nimic, în cronicile ei, despre cum arată Opera din Craiova. Clădirea urmează să suporte o meritată şi îndelung amânată renovare după încheierea stagiunii, îi ţinem pumnii. Dar... să trecem la spectacol. Un spectacol care a fost cu mult peste condiţiile în care funcţionează compania de operă.
Dacă numele Andei Tăbăcaru Hogea ar fi tradus în limba bulgară, atunci corespondentul lui ar fi Plamen Kartaloff. Producţia semnată de regizorul din ţara vecină este la fel de desuet-stupidă precum cele realizate la ONB în perioada Arbore. La ridicarea cortinei, scenografia se limita la un fel de spirală tridimensională acoperită cu o tablă industrială, ale cărei volute se ridicau sub forma unor trepte. Estetica era preţioasă şi demodată, dar lăsa loc pentru imaginaţie, întrucât puteai intui că acele trepte ar folosi scenei consiliului din actul I, sau că întreaga construcţie ar fi văzută ca o piaţă pentru secvenţele din prolog. Un minimalism acceptabil, dar piesa de decor evolua pe măsura trecerii timpului, desfăcându-se în bucăţi, stabilind astfel culoarele unui labirint ce putea sugera nu doar cărările din grădina Ameliei din primul tablou al actului I, dar şi pasajele secrete ale palatului dogelui din restul operei. Tabla cu care era acoperită această construcţie îi dădea însă un aspect industrial şi rece, dar neajunsul cel mai mare era faptul că toată lumea care păşea pe această suprafaţă făcea un zgomot inutil, interferând cu muzica. Ideile proaste au fost celelalte elemente din jurul acestui obiect multifuncţional. Grădina amintită mai sus era populată de nişte arbori abstracţi rezultaţi din rebuturile unei fabrici de confecţii metalice, care ucideau toată tandreţea duetului Simon - Amelia, în care tatăl îşi regăseşte fiica pierdută de douăzeci de ani. În final, un alt clişeu abuzat până la lehamite, în România cel puţin: moartea lui Boccanegra văzută ca o înălţare în lumină. Finalul operei lui Verdi este hieratic, într-adevăr, dar şi de o umanitate concretă, cu acel sunet de clopot funebru care e doar începutul unei lungi şi profunde tăceri în care se încheie povestea. Metafora era redundantă. La toate acestea s-au adăugat nişte costume kitschissime, în special cele ale lui Simon sau ale soldaţilor, inspirate parcă de imaginarul seriei Power Rangers, sau Mortal Kombat. Cât despre rochiile folosite de femeile din cor, ele păreau desprinse dintr-un catalog de modă fantezist al începutului anilor optzeci, când totul părea să fie subjugat unui concept ce punea în prim plan o ceapă desfăcută în formă de spirală ce se îndreaptă spre tavan. Evident, ideea de spirală era prelungită şi în imprimeul rochiei Ameliei, sau în forma tronului pe care domnea Simon. Unde am mai văzut asta? Ah, da! În Oedipe-ul Andei Tăbăcaru Hogea de la ONB.
Evident, ca orice regizor de operă de nivel balcanic, şi Plamen Kartaloff pretinde că ştie cum să creeze spaţiu solistului pentru a-şi cânta ariile. Această „profundă” cunoaştere se concretizează prin abandonarea cântăreţilor în braţele manierismelor operatice de dinainte de Maria Callas. Înţepeneală, priviri perplexe, mâini ridicate în aer, privirea ţintă spre sală şi cu coada ochiului pe bagheta dirijorului, un strabism artistic la fel de deplorabil precum falsul din televiziunile de ştiri, al cititoarelor de prompter.
Din punct de vedere muzical, lucrurile au stat mult mai bine. Ştefan Ignat a dominat rolul în cea mai mare parte a lui, cu destulă siguranţă. Sigur, cea mai mare problemă a fost tessitura înaltă a lui Simon, care a pus în evidenţă toate problemele de pasaj ale baritonului bucureştean. Întotdeauna registrul său acut a sunat complet diferit de restul vocii, frazarea a fost expediată după un algoritm pe care nu l-am înţeles niciodată (dar pe care l-am văzut abandonat în timp, în cazul lui Jago de la ONB, în care Ignat a evoluat constant de la o reluarea la alta). Pe de altă parte, experienţa a contat. Dacă orice tentativă de piano a fost abandonată (cum ar fi acel Figlia! din finalul duetului cu Amelia din primul act), în schimb Ştefan Ignat a strălucit literalmente în tot ce însemna prestanţă, în atitudine autoritară, păstrând intacte rezervele pentru ultimul act, când agonia personajului şi duetul final cu Fiesco au arătat multă artă vocală, dar şi dramatică. Pentru basul Sorin Drăniceanu, celălalt personaj esenţial al operei, Fiesco, a fost un adevărat cadou care i-a pus în evidenţă timbrul rotund şi profund, atingând şi el o culme în acelaşi duet final (Piango, perché mi parla). Notele înalte l-au pus în dificultate uneori, câteva semne de uzură s-au arătat şi în prolog, dar în general a livrat o interpretare solidă şi pe drept aplaudată. Cea mai profesionistă interpretare a avut-o însă Cellia Costea. Sigur, suntem obişnuiţi mai mult cu sopranele lirice în acest rol, dar Amelia este un rol care vine bine şi artistelor cu potenţial spinto, aşa cum a fost cazul aseară. O voce cu timbru egal în toate registrele, care umplea sala, tăind cu uşurinţă prin sunetul unei orchestre destul de anemice, a arătat ce înseamnă o mare artistă. Nici ea nu a fost scutită de probleme, mai ales în primul act, dar acestea au fost insignifiante în raport cu desfăşurarea vocală în ansamblu, una cu adevărat impresionantă. A fost o Amelia matură (să nu uităm, personajul are aproape treizeci de ani, deci nu poate fi privită ca o naivă, precum Gilda din Rigoletto), iar Cellia Costea a investit în rol multă intelectualitate, pe lângă o tehnică superbă. Marea slăbiciune a serii a fost Gabriele Adorno. Rafael Alvarez a arătat în multe momente un timbru frumos, dar modul în care cântat a fost de neînţeles. A părut terifiat de dificultăţile înfiorătoare ale rolului, atacând secvenţele de bravură cu brutalitate, în timp ce vibrato-ul devenea atât de larg încât îi sabota tot elanul. În momentele de tandreţe, lucrurile se calmau şi arătau un tenor care nu e lipsit de calităţi însă, în general, sunetele pe care le proiecta erau atât de imprevizibile, încât părea că nici el nu ştia unde i se va duce vocea în secunda următoare. Uneori un chin, alteori o plăcere, interpretarea sa rămâne foarte inegală. Rolurile secundare au fost onorabile şi nimic mai mult, poate că lui Paolo (Ioan Cherata) i-a cam lipsit anvergura, dar nimic deranjant în acest sector.
Corul a cântat destul de bine, cu aceleaşi tendinţe spre decalaj pe care le-am observat şi la Cluj în Evgheni Oneghin, o consecinţă directă a obişnuinţei de a cânta mereu static, cu ochii la dirijor (aici, Kartaloff i-a mai pus să se mişte din când în când). Marcello Motadelli a încercat să ţină sub control spectacolul, în general reuşind. A avut la dispoziţie o orchestră provincială, cu sunet ingrat, dar care a avut meritul că s-a străduit din răsputeri să-şi depăşească nivelul obişnuit.
A fost un spectacol bun, chiar nesperat de bun în multe momente, culminând cu ultimul act, lăsând impresia că ar putea să se îmbunătăţească după emoţiile inerente premierei. În plus, o operă mai puţin vizitată de către forţele muzicale româneşti, Simon Boccanegra este o mare ocazie pentru publicul craiovean de a cunoaşte şi un altfel de Verdi, cel profund, din perioada matură, prefigurând pe Don Carlos (care va avea premiera în iunie, tot aici) şi pe Otello. Nu-l rataţi, spectacolul se reia şi pe 13 Februarie şi merită chiar şi un drum de la Bucureşti la Craiova.
Versiunea completă, cu galerie foto, pe blogul Despre Opera.
Caseta tehnică:
A fost, într-o joi, 11 februarie 2016, la Opera Română Craiova, premieră
Giuseppe Verdi: Simon Boccanegra
Conducerea muzicală: Marcello Mottadelli
Regia artistică: Plamen Kartaloff, scenografie: Răsvan Drăgănescu
Ştefan Ignat (Simon Boccanegra), Sorin Drăniceanu (Jacopo Fiesco), Cellia Costea (Amelia Grimaldi), Rafael Alvarez (Gabriele Adorno), Ioan Cherata (Paolo Albiani), Dragoş Drăniceanu (Pietro), Marian Dăbuleanu (Crossbowmen), Mădălina Zamfir (Un'Ancella)
Orchestra şi Corul Operei Române Craiova
Se încarcă comentariile...
