Scriitori români în presa franceză

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Scriitori români în revista ”Lire”    FOTO: Arhivă personală
Scriitori români în revista ”Lire”    FOTO: Arhivă personală

Şi nu în orice fel de publicaţie. Zilele trecute am avut bucuria, deschizând revista LIRE (una dintre cele mai importante reviste literare franceze, creată de monsieur Bernard Pivot prin anii '70), să descopăr un dosar dedicat prezenţei româneşti la Salonul de Carte de la Paris 2013.

Invitată de onoare, România va fi reprezentată (oficial) de 27 de scriitori (romancieri, eseişti, poeţi, dramaturgi, istorici, filosofi) care vor participa la mese rotunde, pătrate şi în cinci colţuri pentru a face cunoscută literatura română modernă şi nu numai, literatură prea puţin cunoscută în ţara lui Molière.

Evident, în ultimele luni s-a tradus masiv în limba franceză şi pe lângă rromi şi carne de cal, se vorbeşte despre România şi din alt unghi. Din altă lumină, din alt şi cu alt spirit. Cred că această invitaţie la cel mai important salon de carte din Europa poate fi cea mai bună publicitate care ni s-a oferit vreodată în ultimii douăzeci de ani. Şi sper să nu dezamăgim, sperând în acelaşi timp, ca spiritul critic al jurnaliştilor francezi să fie mai mult imparţial şi prea puţin acuzator. J'éspère şi nu mi-e frică...

România, o insulă de latinitate în oceanul slav

Mi-ar plăcea să cred că nu mai este nicio noutate faptul că în această primăvară, România este invitată de onoare la Salonul Internaţional de Carte de la Paris. De fapt nu România, ci scriitorii români care timp de trei zile (22 - 25 martie 2013) vor respira aerul literar parizian, deşi o mare parte dintre ei au fost descoperiţi de editorii francezi abia anul trecut. Dar nu asta contează... acum.

Printr-un fericit complex de împrejurări (umbrit din păcate de cataclismul din curtea ICR-ului), România are onoarea de a fi invitată la cea mai importantă manifestare a pieţei editoriale din Franţa. Şi când scriu asta mă gândesc la cifre: în jur de 1.000 de expozanţi din 40 de ţări, 30.000 de profesionişti ai pieţei editoriale internaţionale şi peste 2.000 de autori din toată lumea, fără a mai menţiona numărul vizitatorilor care creşte de la an la an (cu această ocazie se organizează chiar sejururi la Paris).

lire3

Insula de latinitate din oceanul slav (metafora nu-mi aparţine, a răsărit de sub peniţa jurnalistului André Clavel, autorul grupajului românesc din prestigioasa revistă citată mai sus) va fi purtată pe umerii unor scriitori de talia lui Norman Manea, Gabriela Adameşteanu, Dumitru Ţepeneag (Tsepeneag pentru francezi), Matei Vişniec, printre scriitorii invitaţi regăsind şi alte nume, mai mult sau mai puţin reprezentative (zic eu...): Varujan Vosganian, Savatie Baştovoi (un "român" din Republica Moldova), Florina Iliş, poetesele Doina Ioanid şi Ana Blandiana (ce bucurie!), Eugen Uricaru, Radu Aldulescu, Răzvan Rădulescu, Adina Rosetti, Dan Lungu, Roman Cimpoeşu, Marius Daniel, din sfera teatrului Alina Nelega şi Nicoleta Esinencu, criticul literar şi romancierul Andrei Oişteanu, eseistul şi mai nou blogg-erul Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, scriitorul matematician Bogdan Suceavă, Lucian Dan Teodorovici, istoricul Lucian Boia şi tinerii Alex Talamba, autor de benzi desenate şi Ileana Surducan (cea mai tânără reprezentantă a literelor româneşti care de fapt este o ilustratoare promiţătoare).

lire4

Alături de scriitorii în carne, peniţă şi oase vor mai fi prezenţi prin spiritul literei, dar şi prin litera spiritului şi Mihail Sebastian, Gherasim Luca, Ioan Culianu şi Panait Istrati, cunoscuţi publicului francez atât prin originalitatea literară, cât şi prin prisma tragismului care le-a învăluit destinul.   

Aşadar, pentru cea de-a XXXIII-a ediţie a celebrului salon parizian, România a căpătat accente franţuzeşti şi iese din culisele scandalurilor cărnoase pentru a se aşeza în mod politicos la masa de scris. Acum este ocazia (aproape) unică pentru a vorbi despre România dacă nu în termeni elogioşi, măcar normali, cuviincioşi şi prietenoşi.

Mai mult, chiar dacă oceanul literaturii europene este extrem de vast, sunt convinsă că arca scriitorilor români nu va pluti în derivă, ci are ocazia de a ancora în portul unde cititorii sunt pe cât de exigenţi şi distinşi, pe atât de curioşi şi deschişi la vorbă. De aceea sper ca Vântul să sufle din pupa succesului, cum ar zice un marinar anonim. Şi dacă de la ruşi vine ploaia, poate vântul schimbării de imagine o să vină tocmai din hexagon. Vom trăi, vom citi şi ne vom resemna. Până atunci, însă, să va mai spun o vorbă, două...

Ce ştiu francezii despre noi?! 

În primul rând că suntem un popor trist, chinuit. Că am rămas cu mari sechele de pe urma îndobitocirii şi a botniţei care ne-a sufocat libertatea de expresie, impuse de cuplul particulièrement satanique (sic!), sechele care se regăsesc cu toată splendoarea lor terifiantă în majoritatea recentelor apariţii literare.

Trebuie să sublinize faptul că numărul actual al Revistei LIRE este dedicat literaturii ţâşnite din colţii vampirilor, iar prezenţa României nu este deloc întâmplătoare, fiind menţionată în articolul „La vampirothèque idéale” semnat de Baptiste Liger (pp. 30-33), drept ţara prin excelenţă a vampirilor, deoarece posedă un folclor extrem de bogat pe această temă, cu menţiunea că pe pământ românesc bestiile sângeroase se numesc strigoi, aşa cum precizează Jean Marigny, emerit profesor de literatură anglo-saxonă la Universitatea din Grenoble. Evident, Ţepeş zis şi Vlad l’Empaleur, ocupă un loc de cinste, fiind sursa celor mai terifiante legende sângeroase.

lire2

Lectura recomandată în acest sens este cartea Dracula de Matei Cazacu (Editura Tallandier), prima amplă biografie istorică a celebrului prinţ al tenebrelor, apărută iniţial, în 2008, la Editura Humanitas.

Dar să revenim la insula de latinitate din oceanul slav, recunoscută azi în Franţa, îndeosebi pentru pumnul de clişee care plutesc asemeni brumei peste piscurile Carpaţilor. André Clavel, autorul grupajului dedicat scriitorilor români, surprinde faptul că în afară de Virgil Gheorghiu şi inconturnabilul trio Eliade-Cioran-Ionescu (am respectat ordinea autorului), literatura română se citeşte cu ochelarii aburiţi.

Adică nu prea există şi deci nu prea se citeşte în Franţa, deoarece scriitorii, ieri vampirizaţi de hidra sovietică, azi victime ale unei crude cenzuri economice, nu-şi mai găsesc „păşunile fertile”. Iar Gabriela Adameşteanu vine să confirme această stare de spirit mărturisind că situaţia scriitorului român nu este deloc uşoară, fiecare având un drum solitar.

Se mai adaugă şi faptul că lipsesc bibliotecile publice, că preţurile cărţilor sunt foarte mari, că nu există un domeniu editorial unitar, că difuzarea cărţii este încă artizanală şi din cauza acestui complex de motive, deşi scriitorii s-au reconciliat cu libertatea cuvântului, nu prea dispun de mijloace ca să o materializeze.

Dar, în ciuda obstacolelor, garda oamenilor de litere rămâne ridicată şi scriitorii încearcă să reconstruiască o memorie batjocorită prea mult timp, încercând găsească în prezentul personal motive pentru a uita coşmarurile trecutului colectiv. Concluzia autorului însă nu sună aşa rău:

scriitorii noului val dau naştere unei literaturi efervescente, remarcându-se prin diversitate şi, mai ales, prin justeţea tonului cu care critică societatea actuală. Dar oare această atitudine va schimba ceva în mod radical?!

J'éspère dar data asta mi-e frică... că nu.

Ce vor afla francezii despre noi?

În primul rând că societatea românească contemporană încă îşi suceşte capul spre trecutul „glorios”, abject, traumatizant. Că majoritatea scriitorilor încă răscolesc acest trecut, comparat de jurnalistul francez cu o groapă comună de gunoi. Şi nu îl putem contrazice, dovezile fiind elocvente şi, o dată traduse în franceză, chiar palpabile.

Spicuim: Gabriela Adameşteanu recidivează în ultimul său roman, Provizorat (Situation provisoire, Editura Gallimard), printr-un proces contra ideologiei comuniste, Radu Aldulescu în Amantul colivăresei (L’Amant de la veuve, Editions des Syrtes) face cronica unei lumi decadente ce sfârşeşte într-un colaps social iremediabil, Eugen Uricaru vorbeşte despre Supunere (La Soumission, Editura Noir sur blanc) reanimând cea mai grea şi întunecată perioadă din istoria României (începutul deportărilor în gulagul siberian), Dan Lungu, braconier pe tărâmul lui Eugen Ionescu, ne destăinuie în romanul Raiul găinilor (Paradis des poules) confesiunile delirante ale unei găşti de pensionari care au simţit pe pielea lor ghearele unui război a cărui perversitate are în prezent noi moduri (capitaliste) de manifestare. Şi lista continuă cu variaţii pe aceeaşi temă.

Cu alte cuvinte, literatura română actuală deschide recurent uşile trecutului lăsându-se invadată de cele mai odioase personaje, de la şmecheraşi de cartier până la detestabilii inchizitori ai securităţii.     

Sinceră să fiu, nu ştiu de fapt ce ne lipseşte pentru a fi cu adevărat români în faţa francezilor care nu sunt aşa străini de noi, precum ar fi eschimoşii. Vorba aia, l-au cunoscut şi pe Cioran (supranumit de ei Schopenhauer din Carpaţi) şi pe Ionescu, pe care i-au adoptat imediat în braţele lor francofone.

Esenţial este faptul că acum scriitorii români se vor confrunta cu un public (ca să nu zic popor) a cărui percepţii sunt şi eronate şi deformate, iar cu o floare nu se face primăvară, fie ea şi cea mai paradisiacă dintre orhideele pământului. Lecturile noului roman românesc nu sunt uşoare, cicatricile cancerului comunist sunt mereu vizibile, viaţa de câine nu s-a schimbat prea mult nici în ziua de azi, nu mai purtăm botniţă dar avem stomacul lipit de coloană.

Iar concluzia vine chiar de la un mare francofon de origine română, Eugen Ionescu, care a spus aşa: „Trebuie să-l citeşti pe Mircea Dinescu ca să înţelegi în ce măsură istoria poate degrada fiinţa umană...”. De reflectat.

Pulsul salonului poate fi simţit aici.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite