Scala la Festival

Riccardo Chailly

Vineri, 15 Septembrie 2017, la Sala Mare a Palatului: Enescu – Rapsodia nr. 2 în re major op. 11; Bartók – Concertul pentru violă şi orchestră Sz. 120 BB 128; Respighi – Fontane di Roma, Pini di Roma/ Filarmonica della Scala/ Dirijor: Riccardo Chailly/ Solist: Julian Rachlin – violă

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

În ultimele două decenii s-au produs nişte mutaţii în lumea muzicală, mai greu de perceput în România, dar semnificative. Criza industriei fonografice (o industrie aproape inexistentă la noi în domeniul muzicii clasice) a diminuat rolul dirijorului, altădată unul dintre cele mai puternice argumente pentru cumpărarea unei înregistrări. Dar asta nu înseamnă că muzica din sălile de concert sau de operă a ajuns mai greu la public. Evoluţia tehnologiei comunicaţiilor şi a Internetului a avut marele merit de a face muzica clasică live mult mai accesibilă, dar având ca efect nu doar demitizarea ci şi o uniformizare a sunetului orchestrelor şi chiar a viziunii dirijorilor. De aceea, azi putem asculta un concert live cântat de un ansamblu celebru într-o execuţie impecabilă tehnică, dar de multe ori… parcă lipseşte ceva, nu? Idiomaticul, specificul sunetului, pasiunea, la extrem – chiar sufletul. Unul dintre cei neîmpăcaţi cu această realitate este Riccardo Chailly, un fel de gardian religios al marilor tradiţii de interpretare. Într-adevăr, Filarmonica della Scala şi Respighi păreau cea mai bună potrivire pentru un program de concert.

De data asta, seara a început extraordinar, cu a doua Rapsodie de Enescu. În momentul în care corzile au atacat a doua temă a lucrării, parcă n-a mai fost vorba de o rapsodie. Totul a devenit melodramatic, iar culorile întunecate ale orchestrei au vibrat într-un unison perfect. Simfonizantă dar şi dramatică, viziunea lui Chailly asupra compoziţiei lui Enescu era atât de captivantă, încât solourile oriental balcanice ale suflătorilor sau ale violei păreau nepotrivite, dar imediat deveneau estetizante şi rafinate. În această pasiune cu care s-a cântat îl puteam întrezări mai bine pe Giuseppe Verdi decât pe George Enescu, ca şi cum ar fi fost vorba de un opus inedit al patronului operei italiene. Cu toate acestea, e foarte posibil să fi asistat la cea mai frumoasă interpretare a Rapsodiei nr. 2 auzită în România.

Citiţi continuarea articolului pe blogul Despre Opera.