Probabil cel mai tentant dintre ele se raportează la celebra piesă shakespeaneană Romeo şi Julieta, care aparent este doar o poveste de dragoste derulată sub semnul rivalităţii dintre două familii de nobili, generând înfruntări, conflicte şi, în final, tragicul deznodământ al iubirii superbe şi... imposibile. Dovadă elocventă stau şi montările succesive oferite pe scena Operei bucureştene, începând cu cea semnată de Vasile Marcu în 1960, urmată, în 1989, de viziunea realizată de Iuri Papko şi Julamy Scott (din URSS) şi, în 2001, de producţia gândită de Ion Tugearu, pentru ca acum, la mijloc de martie, publicul să descopere varianta lui Renato Zanella, întâmplarea făcând ca versiunile autohtone să alterneze cu cele ale unor oaspeţi de peste hotare. Un alt aspect demn de remarcat este faptul că toate au beneficiat de interpretări adesea excepţionale, parte dintre solişti regăsindu-se, în timp, în diverse roluri, aşa cum s-a petrecut şi de această dată, într-un exerciţiu deosebit de interesant atât pentru artişti, cât şi pentru public.

Poate părea surprinzător, dar toate coregrafiile prezentate la noi s-au păstrat cumva în cadrul clasicului, recenta montare având, în esenţă, aceleaşi caracteristici, deşi, sincer, mulţi dintre cei care cunosc modernismul afişat (şi afirmat) al precedentelor balete create de Zanella (foto dreapta) în special la Staatsoper Viena, se aşteptau la o abordare chiar avangardistă (dacă în zilele noastre termenul nu este deja perimat...). Cu uimire şi - recunosc - cu încântare, am urmărit spectacolul care, din primele clipe, m-a captat, m-a purtat în lumea „de poveste” şi m-a cucerit, pornind de la cortineta argintie „prelungită” în „perdelele” franjurate ce urcă şi coboară pentru a asigura trecerea de la un tablou la altul (scenograful explicând că, de fapt erau lanţuri cu multiple semnificaţii, părând însă mai degrabă plase-zale de efect), până şi sursele luminoase cu neon împlinind acel ambient elegant, simplu şi sugestiv, completat prin jocul de lumini discret şi irizat (Vinicio Cheli) şi cu minime elemente de decor - platforme laterale în piaţă, o scară centrală la bal, un „cub” marcând... balconul, un pat, un Christ stilizat, masiv, impunător, în nuanţe metalice, iar în final un sicriu (ca) din sticlă (elemente concepute de Alessandro Camera). La rândul lor, costumele, chiar dacă sunt eterogene, cu trimitere la epoci diferite, de la rochii malacoff sau din voaluri în culori pastelate, la ţinuta modernă bluză albă-pantalon negru sau la un neaşteptat tu-tu negru (desigur cu croială extravagantă), de la veste şi pantalon alb sport la sacouri în albastru-violet la costumul de scrimă alb sau negru, sunt suple, caracterizează personajele şi se mariază neaşteptat de bine, singura care cred că „nu merge” fiind rochia de mireasă purtată de Julieta la bal, mai aproape de veşmântul unei cadâne (Carla Ricotti).

În ce priveşte coregrafia, surprinde prin combinarea unui neo-clasic cu dansul de factură contemporană, poantele „coabitând” fără să deranjeze cu mişcări apropiate celor din discotecă, scenele de duel, excelent realizate, se integrează de asemenea demersului artistic general, remarcabile fiind ansamblurile în momente foarte diferite ca factură, cu un anume automatism „aristocratic” la balurile de la curte, cu spontaneitate şi farmec în întâlnirile tinerilor în piaţă, dansând mai curând „ca acum”, existând şi un DJ, balerinii implicându-se cu vizibilă plăcere în desenul elocvent şi pregnant. La rândul lor, soliştii au roluri complexe, ofertante, dar conturate firesc, fără urmă de exagerare, cu o plasticitate şi o expresivitate cuceritoare, apelând doar sporadic la (un fel de) panatomimă, impecabil puşi la punct în plan tehnic (exceptând „aterizările” prea zgomotoase...), relaţionând cu partenerii într-un joc alert, dinamic, totul „curgând” cu o densitate şi o fluenţă ce evită permanent orice risc de trenare sau de „lungimi”. Interesant este şi faptul că s-a renunţat la câteva secvenţe „din poveste” şi modul în care se trece de la un moment la altul, un exemplu elocvent fiind deplasarea cortegiului din camera Julietei în locul unde este depus trupul acesteia, fără a se preciza locaţia - cavoul familiei, palatul Capulet...

Un personaj agreabil - Rozalinda - devine un adevărat liant între eroi şi între secvenţe, amintind, poate, de simpaticele apariţii din Commedia del'Arte sau de „spiriduşii” ce „leagă şi dezleagă” acţiunea. O cotă de noutate aduce prezenţa Julietei în piaţa oraşului, unde Romeo o convinge să meargă imediat după căsătorie, tânăra „îndrăznind” să se prindă în dansul vesel al petrecăreţilor, asistând totodată la uciderea lui Mercutio, apoi a lui Tybalt (împuşcat de Romeo), reacţia ei destul de dură la adresa lui Romeo continuând şi în cameră, astfel încât tradiţionalul duet de dragoste debutează cu... acuzele fetei, pentru a sfârşi, desigur, într-o îmbrăţişare, dar nu în pat, aşa cum era „cutuma” în montări anterioare. De altfel şi „scena balconului” este tratată mai altfel, ca un fel de hârjoană a unor adolescenţi, pentru că, în fond, cei doi sunt aproape la vârsta copilăriei, aspect reliefat excelent şi prin reacţiile răsfăţat-amuza(n)te ale Julietei, inocentă, pusă pe şotii, plină de viaţă şi de prospeţime. Înfruntarea dintre familiile rivale este trecută totuşi în plan secundar, subliniată doar în întâlnirea din piaţă, unde şi cele două „lady” se bat; în final, la catafalcul Julietei sosesc părinţii, Doica, cei invitaţi anterior la bal, precum şi Paris, acesta părând chiar agasat, după ce - din nou ieşit din „obişnuit” - în urma refuzului de a se căsători cu el, intrase în camera fetei, încercând să o oblige, chiar brutal... să îl accepte. Iar duetul de dragoste Romeo-Julieta din ultimul tablou se rezumă la o fugară regăsire a celor doi într-o îmbrăţişare înainte ca otrava să îşi facă efectul.

Firesc, au existat, încă de la început, două distribuţii, extrem de interesant de urmărit şi pentru că propun tipologii foarte diferite în raport cu personalitatea fiecărui interpret şi pentru că solişti de cotă abordează, de la o seară la alta, roluri chiar antagonice, deci deosebit de ofertante şi pentru ei şi pentru publicul care astfel le descoperă, eventual, faţete neaşteptate. În prima „formulă”, Cristina Dijmaru a întrupat o Julieta cuceritoare, plină de farmec, de o voioşie juvenilă, copilăroasă şi „adevărată” în dragostea ei şi în relaţia cu cei din jur, trăind şi transmiţând sentimentele şi frământările eroinei cu intensitate şi „spontaneitate”, cu o paletă expresivă remarcabilă. Partener i-a fost Ovidiu-Matei Iancu, un Romeo neaşteptat de implicat şi sugestiv în mişcări şi atitudini, cu o gestică plastică şi nuanţată, cum nu l-am prea văzut în alte roluri în care prevala preocuparea pentru performanţa tehnică, latură care, desigur, este permanent prezentă acum (şi) în evoluţia sa, dar de această dată încadrată în construcţia personajului. Un cuplu minunat, perfect integrat în linia mare a „poveştii” în care fiecare balerin îşi are partitura bine definită, cu intervenţii solistice sau în duete şi ansambluri, fără a se întrerupe cumva derularea întâmplărilor ce se succed rapid, închegat, logic şi foarte dinamic. Mercutio, poate mai departe de subtilul erou shakespearean, mai curând un băiat simpatic, pus pe glume, a avut, în Valentin Stoica, un interpret de marcă, reuşind şi creionarea sa pe coordonatele tânărului dezinvolt, iubit şi înconjurat de prieteni, dar şi etalarea unei tehnici virtuoze, într-o coregrafie generoasă şi inspirată. La polul opus, Tybalt în versiunea lui Bogdan Cănilă a avut forţă, cu accente mai puţin „malefice”, dar cu răutatea şi încrâncenarea bătăuşului veşnic agresiv, aspecte amplificate şi prin excesul de băutură care duce, poate, la înfruntarea cu Mercutio (pe care îl înjunghie în spate, semn al structurii sale conflictuale şi fără scrupule).

Mihaela Soare şi Robert Enache

Departe de imaginea tradiţională, Paris nu este, în această variantă, superficial şi veşnic cuceritor, ci destul de reţinut şi, în confruntarea cu Julieta, chiar dur şi deloc elegant, ceea ce i-a reuşit convingător lui Robert Enache. Dar Rozalinda este încântătoare, mereu zâmbitare, cochetă, veselă, beneficiind de un desen coregrafic ce îmbină neo-clasicul cu mişcări de dans... actual, în care Bianca Stoicheciu se simte în largul său, realizând un prototip fermecător încă din debutul spectacolului. Grupul prietenilor lui Romeo, foarte uniţi şi în joaca lejeră şi în partidele de scrimă şi în momentele tensionate, este completat de Cristian Preda în Benvolio, echilibrând relaţia personalităţilor puternice şi bine definite. Familia Capulet are totuşi apariţii consistente la bal, în dialogul cu Julieta, în piaţă, astfel încât Laura Blică-Toader şi Virgil Ciocoiu au evoluat cu aplomb şi cu expresivitatea unor aristocraţi rămaşi închistaţi în rigori şi „norme” ce impun severitate şi inflexibilitate, atitudine subliniată până şi în cortegiul funebru, fără vreun gest de disperare sau suferinţă. Pandant este însă Doica, prezenţă plăcută, ba chiar hazlie (nu cred că gestul său cam „de periferie”, după ce îi dă scrisoarea lui Romeo, ar avea vreo justificare, chiar dacă reacţia publicului este... garantată), Irinel Manolovici fiind... aşa cum trebuie deopotrivă în scurtele dialoguri cu Julieta.

Mai puţin conturată, familia Montague - Adina Tudor, Vlad Toader - are un plus de relief în special în conflictul dintre Tybalt, Mercutio şi Romeo, interesantă fiind însă relaţia apropiată şi ocrotitoare faţă de Julieta, pe care Lady Montague o îmbrăţişează ca pe o noră, rezultând că ştie despre căsătoria cu Romeo, apoi o apără şi încearcă să o ferească de duritatea înfruntărilor. O distribuţie numeroasă şi bine aleasă aduce şi excelentul „Duet de la miezul nopţii” interpretat de Greta Niţă şi Ryou Takaya, dansând cu nerv şi strălucire şi Prietenele lui Mercutio - Adina Manda, Akane Ichii, Eliza Maxim - şi o nostimă Izabel - Liliana Nică - şi un DJ jovial, foarte mobil şi „în rol” - Ionuţ Diniţă -, desigur şi un Părinte Lorenzo în versiunea sobră dar caldă a lui Antonel Oprescu. Sincer, nu am înţeles de ce Benvolio vine alergând, din dreapta, înştiinţându-l pe Romeo de moartea Julietei, plecând amândoi, firesc, în acea direcţie, deci spre Verona, în timp ce călugării trimişi de Lorenzo să-l avertizeze pe Romeo despre adevărata „istorie” apar din stânga şi ies să-l caute tot... pe unde au venit, deşi la rândul lor sosesc tot din acel oraş. O „scăpare” ce se poate remedia cu uşurinţă.

Şi în cea de a doua seară, cuplul central a fost conturat cu acurateţe şi supleţe, Mihaela Soare creionând o Julieta mai interiorizată, mai puţin expansivă, parcă mai discretă în dragostea ei şi destul de departe de explozia de tinereţe a eroinei-copile, iar Robert Enache, trecând de la Paris la... Romeo, a păstrat şi el o anume rezervă în plan expresiv, fără o implicare deosebită în redarea sentimentelor tânărului care de fapt trăieşte clipe de bucurie sau de disperare intensă. Iar cel care fusese un convingător Romeo în prima seară - Ovidiu-Matei Iancu -, a fost, în Mercutio, o adevărată revelaţie, având şi mişcarea haotic-furibundă a celui ameţit de băutură şi de tentaţia de a se bate, dar şi expresia adecvată într-un rol „rău”, încrâncenat, de o factură total diferită de cele cu care ne-a obişnuit de-a lungul anilor. În Mercutio l-am aplaudat şi pe Sergiu Dan, evoluând pe linia dezinvolt-simpatică regăsită în varianta precedentă, etalând, şi el, o tehnică performantă (exceptând o mică „bâlbă” în secvenţa solistică). Un Paris parcă mai puţin agresiv - Bogdan Cănilă -, o Rozalinda la fel de scânteietoare şi graţioasă în jocul ei permanent şăgalnic - Andra Ionete -, un Benvolio - Cristian Gâdoi - bine încadrat grupului foarte sudat din jurul lui Romeo, cele două „familii” păstrând aceeaşi formulă - în Capulet - Laura Blică-Toader şi Virgil Ciocoiu, în Montague - Adina Tudor şi Vlad Toader -, reluându-şi rolurile şi Liliana Nică - Izabel şi Antonel Oprescu - Lorenzo şi Ionuţ Diniţă -DJ, dar în Duetul de la miezul nopţii au apărut Akane Ichii şi din nou Ryou Takaya, iar Prietenele lui Mercutio au fost, de această dată, Yvonne Slingerald, Lorena Negrea, Ada Gonzalez, toţi la fel de implicaţi, dansând cu o vizibilă plăcere, asemeni întregului ansamblu (în general) bine sincronizat, schimbând lejer poantele şi elementele specifice coregrafiei neo-clasice cu dezlănţuirile pline de vitalitate pe ritmurile incisive gândite de Prokofiev şi... regândite de Zanella aproape de mişcările actuale, dar fără a rupe „întregul”.

Chiar dacă pare greu de crezut - şi de... realizat -, alternarea sau alăturarea unor stiluri atât de diferite, eclectismul şi diversitatea mijloacelor şi vocabularului coregrafic se combină, se echilibrează şi conduc la un „tot” unitar şi captivant, pe aceeaşi idee a Veronei de ieri şi de azi fiind concepute şi costumele ce „traversează” rapid sute de ani, fără să deranjeze. Cum să faci ca un asemenea „puzzle” să devină un tot artistic absolut încântător şi logic - iată un „secret” pe care Zanella l-a dezlegat cu brio în noua producţie cu Romeo şi Julieta, în care fiecare pas, fiecare expresie şi reacţie se pliază perfect pe muzică, pe accente şi inflexiuni sonore, balerinii integrându-se impecabil în derularea acţiunii, dar şi în detalii şi nuanţe extrem de importante, pe suportul superbei partituri pe care orchestra, sub bagheta lui Tiberiu Soare, a tălmăcit-o cu neaşteptată acurateţe (mai puţin „scăpările” suflătorilor în prima seară), cu o paletă coloristică adecvată, ţesând atmosfera plină de poezie sau de mare dramatism în care astfel s-au regăsit şi instrumentiştii şi balerinii şi, desigur, spectatorii ce au umplut sala, urmărind fascinaţi o surprinzătoare variantă de Romeo şi Julieta - prima montare semnată de Renato Zanella la ONB, unde coordonează Departamentul de balet -, concepută foarte teatral şi menţinută la o intensitate constantă până la ultimul acord. Iar entuziasmul aplauzelor şi ovaţiilor a confirmat din plin succesul ambelor reprezentaţii, atât în planul concepţiei, cât şi în cel al interpretării, aşa încât producţia va face, cu siguranţă, „serie lungă” şi săli (arhi)pline, mulţi dintre cei care au asistat la primele două spectacole dorindu-şi deja să revină la Operă pentru a se lăsa din nou purtaţi de vraja unei poveşti întotdeauna impresionante, de farmecul unei muzici de o complexitate şi o frumuseţe căreia... nu poţi să-i rezişti, de coregrafia atipică, dificilă şi captivantă, împlinită şi pusă în valoare de interpreţi adesea remarcabili.