Portret de bedefil: Profesorul Ion Manolescu – un Umberto Eco al benzii desenate româneşti

Profesorii Ion Manolescu şi Adrian Cioroianu la Salonul BD de la Constanţa, în 2011

Născut în 1968, în plină „epocă de aur“ ceauşistă, copilăria lui Ion Manolescu a fost marcată iremediabil de revista franţuzească Pif Gadget.

Pentru micul „Johnny“, ca şi pentru o întreagă generaţie de copii veniţi pe lume în perioada 1950-1970, această revistă de benzi desenate a fost singura cale de evadare dintr-o lume cenuşie, tristă, dirijistă până în cele mai intime detalii, unica poartă deschisă spre un univers paralel, vesel şi colorat.

Crescut într-o familie de literaţi, Ion Manolescu are un parcurs clasic de tânăr studios: absolvent al Facultăţii de Litere, bursier al unor prestigioase instituţii culturale europene, doctor în videologie, în prezent conferenţiar la catedra de Literatură Română a Facultăţii de Litere din Bucureşti. Dar şi talentat scriitor postmodernist, membru al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România şi al Centrului de Excelenţă pentru Studiul Imaginii.

Însă  atât de mult a însemnat Pif-ul în copilăria sa comunistă, încât Ion Manolescu revine obsesiv în mai toate cărţile sale la acest subiect. De altfel, volumul său de debut „Întâmplări din orăşelul nostru“ (ed. Cartea Românească, 1993) îl are pe prima copertă pe Apache, misteriosul tovarăş al celebrului Teddy Ted din Vaillant/Pif Gadget şi pe însuşi autorul, citind un comics, pe ultima.

La fel ca personajul principal al întâiului său roman, „Alexandru“ (ed. Univers, 1998), Ion Manolescu este fascinat de spaţiul alb dintre două casete de bandă desenată, „un spaţiu pe care el, puştiul de 6 ani, ar putea să-l umple cu propriile născociri“. Această preocupare a sa pentru hyper-textualitate se va materializa într-un alt volum, „Noţiuni pentru studiul textualităţii virtuale“ (ed. Ars Docendi, 2002), în care, la capitolul „Literatură, paraliteratură şi hyper-literatură“, el ne dă „un exemplu elocvent de contractualitate virtuală [ce] poate fi întâlnit în banda desenată Pif (episodul Prenez garde a la peinture) desenat de Louis Cance în numărul 104/1971 al revistei Pif Gadget“.

Cu un an înainte, Ion Manolescu, alături de alţi trei tineri universitari, Paul Cernat, Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir, semna – cu emoţia nostalgiei, dar şi cu detaşarea rece a adultului – volumul „În căutarea comunismului pierdut“ (ed. Paralela 45, 2001). În paginile acestuia – printre altele – autorul nostru face o analiză documentată a mesajului propagandistic sublimal al benzilor desenate apărute în Cutezătorii, una dintre cele mai difuzate şi longevive reviste pentru copii din acea vreme.

Trei ani mai târziu, cei patru muşchetari propun editurii Polirom o altă carte, optimist intitulată „O lume dispărută“, carte ce cuprinde istoriile lor personale despre acea perioadă, în care „sfârşitul comunismului a coincis cu vârsta de aur a propriile lor copilării“ (citat aproximativ). Iată ce spune Ion Manolescu, în capitolul „Eu şi Dr. Justice“: „Una din marile bucurii ale copilăriei mele venea adusă de postaş sub forma unei reviste în culori, ambalată într-un plastic moale şi lipicios pe care îl miroseam îndelung, înainte de a-l deschide. Era Pif-Gadget […] revista care avea să devină, pentru o întreagă generaţie de puşti şi adolescenţi ai «Epocii de Aur», cea mai plăcută şi eficientă supapă de evadare din monotonia vieţii socialiste.“

Ca urmare a dublului succes – de public şi de critică – al acestei cărţi, editura Polirom va comanda celor patru tineri autori o voluminoasă trilogie de „Explorări în comunismul românesc“ (trei volume apărute în 2004, 2005, 2008).
De-acum Ion Manolescu este gata pentru cartea vieţii lui: „Derapaj“ (ed. Polirom, 2006). În acest alert roman compozit, de la prima până la ultima dintre cele 650 de pagini ale sale, tânarul profesor Alexandru Robe – în fapt un alter-ego transparent al autorului – galopează neobosit după un anume exemplar al revistei Pif Gadget, cel cu care va dovedi că – prin intermediul „benzii desenate perpetue“ – „Economiştii Minţii“ au influenţat dintotdeauna istoria României, prin „transferurile de memorie dintr-o epocă în alta“. Scris magistral (în anul 2008 cartea va primi premiul „Vladimir Colin“ pentru literatură SF) acest roman fluviu este şi o foarte sinceră declaraţie de dragoste pentru a noua artă, cea care ne permite să rămânem veşnic tineri!

În fine, în anul 2011, editura Cartea Românească publică volumul lui Ion Manolescu „Benzile desenate şi canonul postmodern“ (premiul Salonului Internaţional al Benzii Desenate de la Constanţa – în acelaşi an).

Autorul reuneşte în paginile volumului său mai multe articole şi studii apărute anterior în reviste literare de prestigiu precum România Literară, Observator Cultural, Vineri, Suplimentul cultural al revistei Dilema, Euresis, Tomis etc., pe care însă le completează şi le aduce la zi.

Cele 250 de pagini dense ale cărţii reprezintă nu doar o pasională cât mai ales o riguros ştiinţifică pledoarie pentru includerea benzii desenate în noul canon literar.
„ Dacă banda desenată reprezintă o «operă scrisă» (şi grafiată) şi are caracter estetic – şi nu (doar) utilitar -, atunci este literatură; dacă banda desenată face parte din literatura «populară» şi/sau «de consum», atunci, la fel ca literatura «cultă», «lirică», «epică» sau «dramatică», are dreptul la reprezentare canonică“, concluzionează Ion Manolescu.

Dezbaterea asupra întrebării dacă banda desenată este un gen literar sau paraliterar, cultură sau subcultură, va rămâne deschisă şi de-acum încolo, aşa cum deschisă este de aproape 50 de ani în Occident, mai ales în Franţa-Belgia, ţările de origine ale acestei noi şi moderne forme de exprimare artistică, deşi acolo s-au publicat deja zeci de mii de articole şi mii de volume de critică şi exegeză BD.

Volumul profesorului Manolescu este însă prima cărămidă dintr-un viitor edificiu al exegezei româneşti asupra benzii desenate, şi cred că el va avea o contribuţie importantă la demolarea prejudecăţilor intelighenţiei noastre despre cea de-a noua artă.

Iată de ce, păstrând proporţiile, îndrăznesc să-l compar pe Ion Manolescu cu... Umberto Eco!

La prima vedere comparaţia ar putea părea exagerată, dar, după cum se va vedea în cele ce urmează, cei doi au în comun cel puţin benzile desenate.

Multe lucruri îi despart pe cei doi scriitori: vârsta, naţionalitatea, studiile şi mai ales tirajele cărţilor lor. Îi apropie însă meseria de profesor, Eco la Universitatea din Bologna iar Manolescu la cea din Bucureşti, dragostea lor pentru literatură în general şi banda desenată în particular, dar mai ales faptul că au „îndrăznit“ să-şi facă publică pasiunea pentru cea de-a noua artă, în epoci diferite, dar în egală măsură impermeabile la ideea că BD-ul poate fi şi altceva decât o simplă distracţie pentru copii.

Chiar dacă născuţi la 36 de ani diferenţă, cei doi autori au devorat din copilărie benzile desenate, şi acest lucru îşi va lăsa amprenta în evoluţia lor spirituală, aşa cum se va vedea mai târziu. De tineri ei au început să publice articole despre BD, în paginile unor reviste şi publicaţii literare prestigioase, încălcând astfel tabu-uri nescrise, care socoteau banda desenată neserioasă şi nedemnă de atenţia criticilor.

Eco a semnat prefeţe la cărţi de benzi desenate, realizate de autori dintre cei mai diverşi precum argentinianul Quino („Mafalda la contestaria“, prima traducere din Europa a năzdrăvăniilor simpaticei fetiţe, în 1969), Hugo Pratt („La Ballade de la Mer Salée“, în 1982) sau americanul cu origini româneşti Will Eisner („The Plot. The Secret Story of The Protocols of the Elders of Zion“, în 2005).

La rândul său, Ion Manolescu a scris în 2001 prefaţa la una dintre puţinele cărţi despre benzi desenate apărute vreodată la noi, „Europa Benzilor Desenate“.
În 2005 a apărut la editura Polirom romanul lui Eco „Misterioasa flacără a reginei Loana“, despre anticarul Giambattista Boldoni care, în căutarea „memoriei autobiografice“, pierdute în urma unui accident cerebral, trece în revistă cărţile, filmele şi mai ales benzile desenate care i-au fermecat copilăria.

Un an mai târziu aceeaşi editură publică masivul roman al lui Ion Manolescu, „Derapaj“.

În fine, în 2008,  la Polirom apare un volum care a stârnit multe controverse la data apariţiei sale în Italia (în 1964) dar care va deveni o carte-cult pentru pasionaţii de benzi desenate şi nu numai, „Apocaliptici şi integraţi. Comunicaţii de masă şi teorii ale culturii de masă“. Umberto Eco face în paginile cărţii o radiografie minuţioasă a culturii populare şi impactul său mediatic, inclusiv prin articole precum „Lectură din Steve Canyon“ ( o serie BD americană celebră),  „Mitul lui Superman“, „Lumea lui Charlie Brown“.

Şi iată că, în anul de graţie 2011, prestigioasa editură Cartea Românească, parte a grupului editorial Polirom, sparge gheaţa prejudecăţilor şi publică primul volum din România, de studii critice asupra BD-ului, „Benzile desenate şi canonul postmodern“, volum semnat, după cum s-a văzut, de Ion Manolescu.

Claude Moliterni, unul dintre cei mai cunoscuţi critici şi istorici BD francezi, important promotor al BD-ului la scară mondială, spunea în 2001, la Salonul BD de la Constanţa, unde a fost invitat de onoare, că nicio artă sau gen literar nu există oficial fără un aparat critic corespunzător. În România anului 2010 existau deja o „Istorie a Benzii Desenate Româneşti“ precum şi un „Dicţionar al autorilor români de benzi desenate“, dar lipsea o adevărată carte de critică BD. Şi cine altul ar fi putut semna această carte, decât un pasionat şi devotat colecţionar de reviste Pif Gadget, în egală măsură un profesionist al scrisului, doctor în teoria imaginii, precum Ion Manolescu?

Iată de ce bedefilii români nu se sfiesc în a-l compara pe Ion Manolescu cu Umberto Eco şi sunt optimişti că vor apuca ziua în care critica literar-artistică de la noi va scrie în mod firesc şi curent, despre „letteratura grafica, graphic novel, le roman BD“, cum este denumită astăzi banda desenată în Italia, Statele Unite şi Franţa/Belgia.

 

Notă: De remarcat este şi faptul că Umberto Eco şi Ion Manolescu sunt printre rarii autori publicaţi în România, care au avut curajul să ilustreze coperţile volumelor lor cu extrase din benzi desenate: „Misterioasa flacără a reginei Loana“, cu imagini din clasica BD americană care dă şi titlul cărţii, iar „Benzile desenate şi canonul postmodern“ cu o casetă dinamică înfăţişându-l pe celebrul Dim Dunăreanu (din albumul „Tânărul şi marea“, publicat de maestrul Puiu Manu, în 1973).