O ştim, fiecare apariţie în concert a pianistului Dan Grigore asigură natura specială a actului artistic; marcat de o personalitate puternică, cea care aduce discursului muzical natura de unicitate a evenimentului. Iar apropierea faţă de muzica lui Robert Schumann se realizează în baza unor conexiuni aparte dată fiind natura specială a personalităţii compozitorului, anume echilibrul dintre tumultul romantic - mă gândesc la dinamica expresiei şi, pe de altă parte, reveria poetic aureolată a imaginaţiei; imaginaţie orientată spre acţiune în actul artistic al comunicării. Iar partea mediană lentă a Concertului în la minor devine pentru artistul protagonist zona de inducţie a sublimului schumanian. Supleţea timbrală, relaţia dintre sunete, capătă direcţionalitatea susţinerii poetice cea pe care o regăseşti şi în Internezzo-ul schumanian din Carnavalul vienez, moment oferit cu generozitate la cererea insistentă a publicului. Important de observat, dirijorul Misha Katz, un apropiat al scenelor noastre de concert, a găsit calea apropierii fireşti faţă de dinamica în acţiune a protagonistului. Căci traseele interne ale orchestrei au devenit parte a evoluţiei concertant-simfonice imaginate de compozitor şi împlinită de acţiunea dirijorală.

Indiscutabil, Katz este muzicianul care are bucuria de a evita monotonia locurilor comune; o face fructificând valorile tradiţiei. Inclusiv în ceea ce priveşte alcătuirea programelor de concert.

Definind un program de orientare clasico-romantică, a considerat firesc a deschide seara de muzică cu o pagină mozartiană mai rar întâlnită în simfonicele bucureştene, anume uvertura operei Idomeneo; ...admirabil construită drept un mare semnal, pe cât de stabil pe atât de clar formulat cu concursul prioritar al alămurilor.

Momentul simfonic de specială greutate l-a reprezentat, însă, realizarea Simfoniei a IV-a, în mi minor de Johannes Brahms, un opus clasico-romantic care împlineşte raportul dintre fermitatea, dintre claritatea construcţiei clasice şi consistenţa romantică a expresiei orientate de o atitudine umanistă care urmează, în acest caz, exemplul beethovenian.

În ciuda unei mişcări scenice exagerate pe care o practică şeful de orchestră, mişcare ce pare a exacerba latura expresivă a discursului muzical, construcţia logică a acestuia se dovedeşte a fi clar definită în valorile esenţiale ale acesteia; iar dovada supremă o reprezintă realizarea passacagliei finale a acestui magnific opus, o formă polifonică a Barocului muzical european, reluată în viziunea simfonic-orchestrală a lui Johannes Brahms.

Dan Grigore-Misha Katz se dovedeşte a fi, de ani buni, un tandem funcţional de mare succes; inclusiv la publicul de concert; dar şi la cel de specialitate.