Muzica veche a început într-o marţi

Un Bucureşti mohorât, ploios şi prin urmare infernal de aglomerat m-a făcut să ratez uvertura operei Alessandro, ascultată prin uşă, nerăbdător, curios, pentru ca seara să se însenineze cu Sonata lui Händel, la origine un trio, transpus pentru orchestră.

Aproape tiptil, cu o discreţie nemeritată, Festivalul de muzică veche din Bucureşti (precizare necesară, căci mai există festivaluri de acest fel şi în provincie) a debutat marţi, cu ediţia a zecea. Dar tocmai aceste imperfecţiuni, ale unui website actualizat târziu, ale unei mediatizări mai degrabă modeste, restabilesc dimensiunea umană a unui demers artistic făcut de nişte pasionaţi, care reuşesc de mai bine de zece ani împreună să aducă muzică bună în Capitală.

Deschiderea Festivalului i-a aparţinut Orchestrei Baroce a Uniunii Europene. Acest ansamblu este mai degrabă un fel de academie de muzică. Dacă privim în oglindă cu Festivalul Enescu, şi la Sala Radio a fost tot o orchestră de tineret. Pentru că EUBO are ca principiu de funcţionare ideea de reînnoire anuală a membrilor săi, fiind o adevărată şcoală de stil şi de repertoriu. De aceea în Occident se cântă bine Mozart, mai apoi, în orchestrele filarmonicilor, iar la noi nu. Pentru că, prin comparaţie, ORT-ul românesc este un organism destul de înţepenit. Dacă ar fi să parafrazez un website umoristic celebru, celor de la EUBO abia le-a trecut acneea, ai noştri au început deja să chelească.

A-i privi şi asculta pe aceşti tineri, mereu în tranziţie, atât în artă, cât şi în viaţă, interpretând muzici compuse acum 400 de ani,  îţi poate trezi reverii ca-n Moarte la Veneţia.

Un Bucureşti mohorât, ploios şi prin urmare infernal de aglomerat m-a făcut să ratez uvertura operei Alessandro, ascultată prin uşă, nerăbdător, curios, pentru ca seara să se însenineze cu Sonata lui Händel, la origine un trio, transpus pentru orchestră. Adevăratul concert a început, pentru mine cel puţin, odată cu arcuirea unui oboe d'amore din Andante-le cunoscutului Concerto Grosso Nr. 4, Op. 3 de acelaşi Händel, de o respiraţie mozartiană, de o căldură cu adevărat amoureuse. O căldură care a continuat până la sfârşit.

Lars Ulrik Mortensen a condus totul de la clavecin, dublat cu delicateţe de un al doilea clavecinist, dedicat exclusiv instrumentului. Poate că acustica Sălii Radio, cam mare pentru acest tip de concert, a creat câteva mici probleme de echilibru orchestral, cele două clavecine având tendinţa să fie „scufundate” de sunetul corzilor mai numeroase decât de obicei, mai ales în primul concert (Sonata). Însă Mortensen a căutat să restabilească balansul de-a lungul întregii seri şi în general a reuşit.

Cel mai reuşit moment a fost la final, Concerto Grosso de Arcangelo Corelli, unde toate eforturile dirijorului au fost răsplătite de o a doua mişcare, Adagio, în care culorile tuturor instrumentelor s-au sprijinit unele de altele, cu o fineţe aproape de imponderabil.

Dar şi în restul serii, muzica lui Vivaldi sau a lui Albinoni a fost de foarte bună calitate, strălucind uneori, emoţionând alteori, în ciuda unei uşoare uniformităţi generale.

Festivalul a început bine de tot. Şi sunt convins că va continua în acelaşi mod. Nu vom fi pe fugă niciodată, aveţi timp să vă rezervaţi timp (în primul rând), pentru că următorul concert va fi pe 29 Octombrie, cu ansamblul Faenza şi muzica lui Caccini, la Cotroceni.

A fost:

Într-o marţi, 20 octombrie 2015, la Sala Radio
Festivalul de muzică veche Bucureşti
Inspired by Italy
Orchestra Barocă a Uniunii Europene (EUBO), Dirijor: Lars Ulrik Mortensen
G.F. Händel  – Uvertura operei Alessandro, HWV 21
G. F. Händel – Sonata în sol major, HWV 399 (versiune orchestrală)
G. F. Händel – Concerto Grosso în fa major, Op 3 No 4
Antonio Vivaldi – Simfonia în re major pentru orchestră de coarde, RV 124
Tomaso Albinoni – Concertul în fa major pentru două oboaie, op. 9, nr. 3
Antonio Vivaldi – Simfonia în sol minor pentru orchestră de coarde, RV 157
Arcangelo Corelli – Concerto Grosso în re major, op. 6, nr. 4

Articol publicat pe blogul Despre Opera.