Mihail Sadoveanu nu se pricepe la femei măritate

Din întîmplare, dar absolut din întîmplare, văd pe un post TV  o parte din filmul Neamul Şoimăreştilor. La un moment dat,  întors în birou, caut pe Internet amănunte despre el. Îl presupun vechi, fireşte, cîtă vreme i-am surprins pe Constantin Călbureanu (rol patetico-solemn), pe Ciubotăraşu şi pe Ion Besoiu, Florin Piersic, Colea Răutu, Dem Rădulescu în varianta jună.

Prima surpriză:

Îl credeam produs prin 1956-1957, judecînd după ascuţişul anti-boieresc tipic producţiilor proletcultiste, prin care lupta de clasă era plasată ca fiind încă de pe vremea dacilor. Iată însă că pelicula are ca an de apariţie: 1965. Mă dă peste cap şi precizarea că se află pe locul 5 în Topul celor mai vizionate filme româneşti din toate timpurile.

Din ce-am reuşit să văd la TV (nu ţin minte să-l fi consumat la cinematograf), îmi explic succesul prin puritatea morală pe care o respiră prin toţi porii faptele, întîmplările şi personajele. Am văzut  secvenţa în care Aniţa (fată de răzeş) întinde boticul să fie sărutată de bădiţa Toma, care Bădiţă o pupă pe tîmplă, patern. Momentul din film e tipic sadovenian. Aşa cum am mai scris, Maestrul atinge perfecţiunea cînd vine vorba de fete mari, coborînd pînă la nivelul catastrofei, cînd vine vorba de femei măritate. Aniţa e convocată de Sadoveanu pentru a schiţa un contrast cu Magda, boieroaica, amorul lui Toma.

Sînt în film, obligate ca prezenţă de opera sadoveniană, multe alte asemenea naivităţi, şocante în România de azi, unde fecioria e o ruşine şi pudoarea, un handicap.

De ce place filmul azi?!

Tocmai pentru că, la fel ca în Westernurile americane, telespectatorul regăseşte aici copilăria sa pierdută, vremurile cînd avea convingerea că Binele învinge Răul şi că Fata cinstită, amorezată pur, cîştigă în faţa Muieruşei cinice, amorezată doar din interes.

*

 Adevărata perdea de fum

În a sa Istorie a Europei de Est de la Al Doilea Război Mondial pînă în prezent, Jean-François Saulet crede că alianţele politice realizate în ţările din Est de partidele comuniste sub genericul înşelător de regimuri de democraţie populară se voiau perdele de fum pentru ca Vestului să-i scape sovietizarea lor.

Vestul e aici o naţiune prea vagă pentru a răspunde rigorii ştiinţifice.

În realitate, Vest înseamnă conducătorii politici ai ţărilor aliate cu URSS pînă la îngenuncherea Germaniei, dar şi  - dacă nu mai ales - opinia publică din aceste ţări.

După patru ani de înfăţişare a URSS ca aliat şi chiar ca salvator al Omenirii de la Apocalipsa fascistă, întoarcerea opiniei publice occidentale împotriva Moscovei era o sarcină imposibilă. Pentru ca opinia publică să vadă în URSS un Duşman a cărei biruire totală merită banii daţi prin taxe şi impozite, era nevoie de timp. Conducătorii Vestului aveau nevoie de timp şi pentru a face ordine în zonele lor de influenţă: Turcia, Grecia, Italia, Franţa.

*

Obsesia osemintelor celebre

Din oficiosul Guvernamental Viitorul, datat sîmbătă, 20 decembrie 1924, transcriu un pasaj din Comunicatul despre şedinţa Consiliului de Miniştri din 20 decembrie 1924, ora 10, sub preşedinţia lui Ionel Brătianu:

„Dl. Al. Lapedatu, ministru Artelor a fost delegat de Consiliu să ia măsuri pentru aducerea în ţară a osemintelor lui Nicolae Bălcescu, găsite la Palermo, şi înhumarea lor la Bălceşti-Argeş, locul natal al marelui patriot şi istoric al Românilor“.

Sîntem în 2014.

S-au scurs de atunci nouă decenii, 90 de ani, aproape un secol.

Osemintele lui Bălcescu sînt tot acolo unde au fost depuse la moartea sa, în Osuarul de la Palermo.

Între timp însă, osemintele altor personalităţi au fost tulburate din somnul lor veşnic de mişculaţiile politicianiste şi aduse cu huruit propagandistic în ţară.

S-a discutat în ultimul timp şi despre osemintele lui Constantin Brâncuşi.

De ce se dau în vînt inşii politici după astfel de operaţiuni?

Pentru că raportul cheltuieli-profit electoral e net în favoarea profitului.