Mezzosoprana Carmen Topciu a strălucit în „Carmen“ la celebra Arenă din Verona

S-a întâmplat în acestă vară, când artista din Braşov a fost invitată să susţină o serie de cinci spectacole cu rolul titular din opera lui Bizet, într-o nouă producţie a renumitului argentinian Hugo de Ana. Nu e puţin lucru să cânţi în aer liber, în faţa a 15000 de auditori, pe scena în care au păşit toate marile legende ale artei lirice în cei 105 ani de existenţă a unui festival aflat în prezent la a 96-a ediţie.

Nu numai în „Carmen“ a cântat Carmen Topciu, ci şi în „Aida“ (Amneris) sau „Nabucco“ (Fenena), validând preocuparea noului management general şi artistic, condus de celebra soprană Cecilia Gasdia, pentru aducerea pe afişe a celor mai valoroase voci ale momentului. Şi, afirm cu putere, Carmen Topciu se înscrie în rândul acestora.

În „Carmen“, de la prima intrare în scenă, mezzosoprana şi-a arătat apetenţa pentru lirica franceză, pentru stilul de cânt fluent expus, izvorât dintr-o remarcabilă cultură interpretativă, cu care şi-a modelat amănunţit glasul proaspăt, cu timbralitate rotundă şi catifelată, înveşmântată în armonice preţioase. Nuanţele seducătoare, culorile şi intenţiile vocale s-au întâlnit la tot pasul, acutele strălucitoare şi bogate au străpuns imensul spaţiu.

Incitantă în Habanera, persuasivă în Seguidilla, cu accente senzuale în Cântecul gitan, ironică în duetul din actul secund cu Don José, introspectivă în aria cărţilor în care disperarea a înlocuit resemnarea în faţa predicţiei morţii, dramatică în ultimul act, iată parcursul unei construcţii graduale a rolului, în care vocea a însoţit jocul scenic expresiv şi tensionat. În seara de 22 august a fost singura cântăreaţă de altă naţionalitate decât italiană.

Carmen Topciu şi Luciano Ganci. © Foto Ennevi/Fondazione Arena di Verona        

Partener direct ca Don José, Luciano Ganci, tenor de sorginte liric-spintă, are cântul impregnat de moliciuni şi filaje, într-o lectură bine gândită. Aria „La fleur“ a avut patosul ardent al rostirii finalizate cu un Si bemol acut solid proiectat. Dramatismul replicilor din finalul actului al III-lea a fost bine susţinut, continuat cu cel din duetul final, în care implorările au venit ca un pandant de efect. Există un subiect la care artisul trebuie să fie atent... pronunţia în limba franceză.

Eleonora Buratto. © Foto Ennevi/Fondazione Arena di Verona        

Remarcabil s-a înfăţişat cântul sopranei Eleonora Buratto (Micaëla), venit dintr-un glas liric, consistent timbrat, pe care îl conduce în frazări impecabile. Alternanţa sunetelor pianissimo cu cele „pline“ din aria „Je dis, que rien ne m'épouvante“ a impresionat, zugrăvind un caracter plin de sensibilitate al delicatului personaj.

Pentru rolul toreadorului, baritonul Massimo Cavalletti l-a înlocuit pe mai galonatul Erwin Schrott, prevăzut iniţial. Nu a fost o pierdere, întrucât Cavalletti a conturat un Escamillo plin de energie, cu voce frumoasă, omogenă pe ambitus, cu accente şi acute spectaculoase.

Massimo Cavalletti. © Foto Ennevi/Fondazione Arena di Verona

Notez interpreţii celorlalte roluri, mai reduse ca dimensiune, toţi foarte buni: Barbara Massaro (Frasquita), Clarissa Leonardi (Mercédès), Davide Fersini (Dancairo), Roberto Covata (Remendado), Luca Dall'Amico (Zuniga), Biagio Pizzuti (Moralès). Se ştie că unul din secretele pentru o ridicată calitate de spectacol este şi nivelul ridicat al comprimarilor. Acest „Carmen“ veronez l-a probat cu prisosinţă.

Impulsionat de un „Bravo, maestro!“ răcnit din înălţimea „gradinatei“ de un fan, dirijorul Francesco Ivan Ciampa a atacat Preludiul cu tempo furibund, precedat de semnale de trompetă care nu-i aparţineau lui Bizet, cu rost de introducere în acţiune, aşa cum a dorit regizorul. Ciampa a continuat însă domolind furtunoasa primă abordare, cu tempouri potrivite, în care dinamica tragediei a fost  intens subliniată. Ciudat a apărut faptul că deşi versiunea aleasă a utilizat dialoguri cântate, a strecurat un schimb vorbit de replici între Carmen şi Don José, înainte de Seguidilla. Orchestra Arenei veroneze, în bună formă, a fost însoţită de coriştii pregătiţi de Vito Lombardi şi de Corul de copii A.LI.VE dirijat de Paolo Facincani.

Hugo de Ana, în triplă postură de regizor şi autor al decorurilor şi costumelor, a transpus acţiunea în Spania anilor '30, înaintea războiului civil, o perioadă pe care a considerat-o, conform propriilor declaraţii, reprezentativă pentru emanciparea femeii iberice, în accederea spre libertatea morală şi spirituală, aici, a eroinei principale. O lume pestriţă, plină de soldaţi, de vehicule militare (Carmen însăşi îşi face prima apariţie din cabina unui camion şi cântă Habanera pe capotă), de motociclete. O lume dură, violentă, din care nu lipseşte execuţia unui dizident, în locul de unde tocmai fusese scos un taur ucis. O lume amestecată, înfăţişată încă din Preludiu. Actul secund are focoase dansuri flamenco (coregrafia Leda Lojodice), în timp ce al treilea îşi găseşte acţiunea de contrabandă la graniţa franco-spaniolă. Pentru ultimul act, arena de corrida se află în Piaţa Spaniei din Sevilla („o arenă în... arenă“). Nu lipsesc ploaia de confetti şi jerbele de artificii. Desigur că proiecţiile pe „peluza“ din spatele scenei veroneze şi-au avut rolul lor explicativ, decorativ, dând serii spectaculozitatea şi monumentalitatea potrivite ambientului. Semnatar, Sergio Metalli, desigur în concordanţă cu Hugo de Ana şi autorul luminilor, Paolo Mazzon.

Arena în actul al IV-lea. © Foto Ennevi/Fondazione Arena di Verona

                                                             (© Foto Ennevi/Fondazione Arena di Verona)