Ai sentimentul că noi nu sîntem în stare decît să mîncăm cutiile de conserve pe care tu, la trei ani după ce le-am aruncat, le găseşti la gunoi, le adaugi un nas şi doi ochi din nasturi şi le expui sub titlul Familie de refugiaţi în căutarea liniştii subtile 2? Crezi că un film în care îţi pui toate angoasele ca rufele la uscat în balcoanele muncitoreşti şi de la care lumea normală iese tristă, îmbufnată şi întrebîndu-se cîte beri îşi putea lua de banii de bilet este, în mod necesar, un film necesar pentru societate, care e o proastă că vrea să se distreze sîmbătă seara la o comedie?

Atunci eşti pe drumul cel bun spre adevărul pe care n-ai curajul să-l priveşti în faţă: Nu există un drept divin de a face lucruri urîte.

Cine zice asta? Eu. Eu, care vrei să plătesc din taxele mele ca tu să stai acasă şi să te consumi în dilema dacă ar trebui să scrii de cinci ori pe pagină cuvîntul p...a sau dacă e suficient de patru ori, şi toată lumea a înţeles că treaba asta e exact lovitura de geniu de care avea nevoie scenariul tău de debut, la zece ani de la terminarea facultăţii.

Dar stai, cine sînt eu, ce critic de artă mi-a dat dreptul să emit judecăţi de valoare?

Unul singur: plăcerea mea estetică. Bucuria mea, care provine doar şi numai din abilitatea ta de a-ţi transmite emoţia, dragă muzicianule atonal la care n-am să mă întorc niciodată la concert, nici măcar cînd o să am chef să rîd! Ca să-ţi fie şi mai clar, dragă sculptorule de ţevi de beton armat, aşezate una peste alta: nu mă interesează marfa ta! Şi nu există artist, dacă nu există client. Pentru că artistul – cel puţin cel care aşteaptă de la societate recunoaştere şi dragoste şi bani – nu e Mesia în aşteptarea unei biserici, e un prestator de servicii.

Artistul e un prestator de servicii care ţin de plăcerea noastră, nu de a lui!

Nu e un salvator pe mare, care trebuie să existe şi dacă nimeni nu se îneacă. Nu e un pompier, pe care îl plăteşti să aştepte incendiul, nu doar să-l stingă. Artistul, dragul meu, în caz că nu ţi-au spus încă la şcoală (pentru că acolo au cu totul alte teorii), e un medic de suflete. E un reparator de tristeţi. E un mecanic al maşinăriilor noastre interioare. El vine pe lume s-o facă mai frumoasă, nu s-o mînjească cu trei pete maro şi să ne roage să ne uităm pînă înţelegem.

Artistul e un prestator de servicii care ţin de plăcerea noastră, nu de a lui! Ne gîdilă în mod plăcut urechea, îl plătim. Nu ne place, nu putem fi forţaţi. Taxa pe artă nu poate fi o taxă de protecţie: nu poate exista o indemnizaţie pentru a îngrozi, dezgusta, plictisi şi scoate din sărite – în numele artei!

„Dar stai, ce anume e frumosul?“ – te aud spunînd cu superioritatea celui care ştie deja vreo zece teorii estetice peste numărul de ani din buletin. Şi asta mi se pare la mintea cocoşului (o expresie care ne aduce aminte, în mod fericit, de faptul că nu-ţi trebuie minte să apreciezi un penaj drăguţ). E simplu: frumos e ceea ce se vinde! Frumos e ceea ce spune portofelul meu – ca să fiu cît se poate de mitocan. Al meu şi-al ăluia care scoate banii din buzunar c-aşa vrea el, nu că îl obligă legea.

Şi chiar, de ce ne-am obliga să întreţinem arta, cînd încă n-am vindecat cancerul? Pînă la urmă, ce nevoie socială există de a susţine o clasă de încrezuţi şi obosiţi, striviţi de sistem (cum se plîng), oameni care aşteaptă să fie premiaţi că nu-s înţeleşi, în loc să se zbată ca arta lor să se explice singură?

Lucian Mîndruţă este jurnalist, director de creaţie la Mediafax Group, blogul său personal.

Citiţi articolul integral pe dilemaveche.ro.