La Opera din Bucureşti s-a reluat „Don Giovanni”
0
Este vorba despre producţia lui Andrei Şerban din 2017, acum sub bagheta lui Tiberiu Soare la pupitrul Orchestrei primei scene lirice naţionale, într-o nouă distribuţie pentru care teatrul a organizat sesiuni de casting.
Am presupus că, aşa cum spun austriecii, va fi o „musikalische Neueinstudierung” (restudiere muzicală) dar spectacolul s-a dovedit o „Neueinstudierung” totală, întrucât Andrei Şerban a intervenit mult în concepţia mizanscenei, declarându-se inspirat de o carte apărută în 2021 la Londra, „Portretul original al lui Don Giovanni de Mozart” scrisă de Magnus Tessing Schneider, autor danez şi pe care a descoperit-o în ediţia newyorkeză din 2022. Un volum dedicat eroului zugrăvit de maestrul de la Salzburg şi libretistul Lorenzo Da Ponte în „opera operelor”, văzut prin prisma primului său interpret din 1787, baritonul Luigi Bassi, cel care a pregătit rolul direct cu compozitorul, fost şi dirijor al premierei absolute. Un prilej suficient pentru regizor spre a lucra din nou cu cântăreţii, aşa cum îi place şi cum bine face de fiecare dată la reluări.
Să numesc creatorii care i-au fost alături lui Andrei Şerban, autor şi al decorurilor şi luminilor, Daniela Dima, regizor asociat, Corina Grămoşteanu, costume, precum şi maeştrii de cor Daniel Jinga, Adrian Ionescu. Nu trebuie uitaţi Baletul Operei Naţionale (un nume de coregraf nu apare notat în programul de sală) şi Liana Mareş, care a acompaniat recitativele. Asistenţa de regie i-a revenit Paulei Stoica, major-reponsabilă de întreţinerea pretenţiosului spectacol, odată plecat fiind regizorul.
Andrei Şerban vs Mozart – Da Ponte, via Magnus Schneider
La premiera de acum cinci ani am definit producţia drept „erotică şi tragică” (https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/erotism-si-tragic-in-noua-productie-bucuresteana-1807741.html), dualitate pe care Andrei Şerban a menţinut-o, accentuând însă şi filonul comic, împlinind astfel subtitlul „dramma giocoso” dat de Mozart. Am regăsit stilul inventiv, cercetarea caracterologică a profilurilor personajelor, expusă prin lucru amănunţit cu interpreţii, neobosit mişcaţi scenic şi expresiv într-o realitate captivantă valabilă în orice epocă, mai ales în cea actuală. Puternice imagini au fost datorate în special jocului actoricesc, integrat în decorul simplu, stilizat, cu volume mari. Costumele sunt moderne, doar tunica din brocart a lui Don Giovanni îi arată rangul. Da, reîmprospătările de actorie au fost cele mai importante. Pe scenă, accesorii au fost puţine, un bici folosit la început de Comandor şi la final de Donna Anna cu destinaţie Don Giovanni, bâte, furci, o lopată menită să sublinieze originea modestă a lui Masetto, crose de golf pentru a-l snopi pe Leporello care se va ascunde (!) într-o europubelă ş.a.m.d. Deh, Andrei Şerban!
Daniela Cârstea şi Damian Vlad
Erotismul respiră peste tot, de la bătrânul Comandor înconjurat de escorte şi până la doamnele tramei, fie eroine, fie figurante, fie balerine. Duetul Zerlina-Don Giovanni „La ci darem la mano” are acum sprijinul unor cupluri de dansatori lascivi în costume de baie. Şi, ca noutate, camerista Donnei Elvira căreia Don Giovanni îi dedică Serenada – canţonetă, apare la fereastră într-o scenă de lesbianism.
Memorabilă ca la anterioara producţie a fost scena zisă „din cimitir”, deşi esenţial schimbată. Acum, printre buildingurile austere, un cortegiu difuz (lumină chiar prea puţină) de umbre cocoşate sub greutatea crucilor (pot fi „victimele” lui Don Giovanni) a curs pe platou şi muzica practic s-a oprit până la ieşirea ultimei siluete. O linişte, o pace sepulcrală ca o reculegere a prefaţat astfel tabloul „ultimei cine”, la care au asistat toţi eroii inclusiv animatoarele în bikini de la şi... de pe masa de ospăţ, fără Donna Anna însă, ce a fost condusă acoperită de văluri în timpul dialogului lui Don Giovanni cu spectrul tatălui ei, luminat stroboscopic şi cu voce amplificată electronic. Se poartă! Donna Anna a fost cea care i-a întins lui Don Giovanni mâna îngheţată a morţii şi i-a dat prima lovitură letală, urmată de toţi ceilalţi, măcelărindu-l. O pedeapsă aplicată mai raţional decât la anterioara producţie când sarcina îi revenise, simbolic, cameristei Donnei Elvira.
Au dispărut multe găselniţe, au apărut altele, imposibil de descris în integralitate, pentru că spectacolul trebuie văzut. Găsesc actuala montare mai echilibrată decât anterioara, deşi derapajele vizavi de muzică la care regizorul nu poate renunţa structural, nu lipsesc.
Fetele numerotata, Donna Elvira şi Leporello
Astfel, Andrei Şerban a rămas partizanul electroşocurilor, chiar dacă au sau nu legătură cu partitura. De fapt, nu au, oricât de modernă ar fi viziunea. Dacă la moartea Comandorului, sirene de poliţie şi girofaruri au ameţit scena sonor şi vizual, după cea a lui Don Giovanni, înaintea sextetului final, într-un ambient însoţit de ţipete demente, lătrături de câini (!?!), fostele partenere ale eroului (ipocrite, duplicitare) au manifestat în stradă purtând pancarte în patru limbi „Opriţi violul!”. Care viol? Cine îl comite? Eroul principal sau cele trei doamne, plus amantele numerotate încă de la aria lui Leporello? Rămâne un răspuns de dat.
Îmi stăruie în memorie că şi în producţia anterioară existase o „lovitură de teatru”, prin care cele două spirite opozante, Don Giovanni şi Comandorul, se regăseau în final la aceeaşi masă. A confruntării infinite şi după moarte? Regizorul nu renunţă deci la a lansa întrebări retorice…
Aminteam de vâna comică pe care Andrei Şerban o exploatează poate mai mult decât în varianta de acum cinci ani. Mă gândesc la coroanele mortuare de doliu care li se atârnă caraghios de gât Donnei Anna şi lui Don Ottavio, la sârguinţa cu care Donna Elvira se piaptănă nevrotic şi se rujează în timp ce Leporello cântă aria „catalogului”, la scenele în care sunt implicaţi Zerlina şi Masetto, la momentele deghizării între Don Giovanni şi Leporello. Da, secvenţele „giocoso” sunt multe şi reuşite.
Muzica
Să notez că versiunea prezentată este un mixtum-compositum între cea pragheză originală şi cea vieneză, poate mai apropiată de ultima, deşi a lipsit celebra arie a lui Don Ottavio „Dalla sua pace”. Păcat.
Din cele două spectacole puse pe afiş la sfârşitul stagiunii Centenare, l-am văzut pe primul, rod al unei lungi perioade presupuse de repetiţii asidui, întrucât opt seri înaintea acestuia, sala Mare a Operei nu avusese nimic programat, iar castingul se desfăşurase încă din martie. Mai mult decât atât, a existat o ciudată limită de vârstă impusă pentru marea majoritate a rolurilor, 30 de ani, extinsă cu încă cinci, pentru trei personaje. Deşi tinereţea este un deziderat, totuşi formarea vocilor pentru nişte roluri importante mozartiene trebuie să aştepte maturizarea, care vine în timp. În fine, aveam să observ nerespectarea cerinţei iniţiale a casting-ului, nici nu se putea, ţinând cont de asemenea precepte imuabile.
O paranteză. Am recunoscut în volumul inspirator scris de Schneider, deşi original şi inedit prin sursele folosite, ideatica tradiţională care s-a reflectat în zeci şi zeci de ulterioare înregistrări audio sau chiar video, semnate de marii dirijori ai umanităţii, împreună cu cântăreţi de referinţă. În privinţa montărilor, sigur că personalităţile regizorilor, şi ei faimoşi, şi-au pus amprenta în mod diferit, de multe ori discutabil. Este foarte clar că baghetele celebre au perpetuat în timp spiritul clasic şi au constituit modele pentru tot ce a urmat şi va urma, păstrând filonul mozartian pe care acum Magnus Schneider îl expune în scris, documentat.
Tiberiu Soare
Revin. Spectacolul a stat mai întâi sub semnul performanţei dirijorale. Uvertura a început cu un Andante trist, ameninţător şi a continuat cu un Molto Allegro în care cordarii au avut brilianţă, iar Tiberiu Soare a insuflat tensiune, ca de altfel pe tot parcursul serii. Recitativelor – cheie a lecturii mozartiene li s-a dăruit sens, cu excepţia unora din prima parte, trenante, elongate. Tempii au avut echilibru şi au creat atmosferă - punctez doar - de la dramatismul finalurilor de acte la poezia emoţionantă Larghetto a ariei Donnei Anna „Non mi dir”. Ca un adevărat imn a sunat ansamblul „Viva la libertà”, dominat de Don Giovanni în scena banchetului. În actul secund, bine a strunit dirijorul duetul de deschidere Don Giovanni-Leporello, aflat pe buza prăpastiei.
Rolul titular a revenit baritonului Sándor Csaba, care cântase şi în 2017. L-am regăsit în excelentă formă vocală, cu timbru cald, rotund, sonor şi vervă în aria „şampaniei”, îndelung aplaudată. Ca personaj, sunt convins că i-a dăruit lui Andrei Şerban satisfacţia integrării în profilul descris de Magnus Schneider: nobil, demn, cu graţie şi umor, galant, plin de viaţă şi, mai ales, deloc brutal sau violent. Totul s-a reflectat şi în cânt.
Invitată din Grecia, soprana Sofia Poulopoulou a fost o Donna Elvira plină de energie care, după încălzirea vocală din prima strofă a ariei „Ah chi mi dice mai” (primul act), a căpătat un aplomb formidabil culminând cu recitativul „In quali eccesi o Numi” şi aria „Mi tradì quell'alma ingrata” (actul al doilea) sprijinit pe o voce bogată, consistentă şi plină de armonice, cu accente dramatice supuse unui Allegretto frenetic. Nu a apăsat sunetele grave şi le-a integrat unui frumos legato. Andrei Şerban nu a uitat s-o supună pe eroină unor primejdioase chinuri de mişcare.
Bogdan Mihai, Veronica Anuşca, Ştefan Lamatic
Soprana Veronica Anuşca parcurge acum un drum ascendent în carieră, rolul Norma lansând-o spre performanţă. A cântat partitura Donnei Anna în multitudine de nuanţe, intarsii dramatice, atacuri acute în pianissimo şi fraze în legato. Mă gândesc la povestirea calmă „Era già alquanto” din primul act, urmată de intensa „Or sai chi l'onore”, la marea arie „Crudele!... Non mi dir”, plină de contraste, vocalize periculoase şi un final Allegretto moderato, înalt, din nou dramatic.
Cu glas minion dar pătrunzător de soprană lirico-lejeră, Daniela Cârstea a fost o Zerlina sensibilă, gingaşă şi neobosită scenic, dar căreia în timp ce îi cânta lui Masetto aria împăcării „Vedrai, carino”, ochii i-au fugit către un alt bărbat aflat din întâmplare pe acolo. Noroc că a revenit. Incorigibilul feminin, marcat de Andrei Şerban.
Pentru Don Ottavio, glasul suplu al tenorului Bogdan Mihai a adus transparenţă, fineţe şi preluare agilă a lejerităţilor scriiturii ariei „Il mio tesoro”, chiar dacă focalizarea glasului pare uşor estompată şi nota de La natural înalt a fost neglijent „aruncată”. Adresarea „Or che tutti, o mio tesoro...” din final a sunat chiar angelic.
Debutant pe scena Operei Naţionale cu rol important, Leporello, a fost foarte tânărul bas Ştefan Lamatic, artist cu serioase perspective. Un cântăreţ muzical şi inteligent, ce a dovedit încă din celebra arie „Madamina” că dozajul îl preocupă, ducându-l către un final care a depăşit anumite opacităţi de parcurs.
În rolul Masetto, am făcut cunoştinţă cu o calitativă voce de bas, cea a lui Damian Vlad. Comandorul a fost basul Filip Panait.
Puţine au fost ezitările orchestrale şi rodajul le va elimina, sunt sigur. Remarci merg şi către corişti, pentru corul nuntaşilor şi al servitorilor, pe partide.
„Don Giovanni” la Opera Naţională Bucureşti, „o versiune radicală”, spune Andrei Şerban, un spectacol bine jucat şi bine cântat. Deci de văzut, pentru stingerea controverselor, identificarea radicalismului şi găsirea vinovaţilor adevăraţi ai tramei.
Foto Andrei Grigore – Opera Naţională Bucureşti
Se încarcă comentariile...
