INTERVIU Luiza Zan, confesiunea unei artiste: „Normalitatea unei familii înseamnă să poţi să-ţi petreci mai mult timp cu copiii decât pe drumuri“ VIDEO

Luiza Zan   FOTO: Andrei Vornicu

Luiza Zan, care a câştiga premiul I la Festivalul Internaţional Cerbul de Aur în iulie 2004, la exact o săptămână după cucerirea unui prestigios premiu al II-lea la Festivalul de Jazz din Montreux, Elveţia, a părăsit Capitala pentru un oraş de provincie. .„Nu aparţin unui singur loc“, spune artista, care îşi dedică o bună parte de timp familiei. Luiza Zan e căsătorită şi are doi copii.

Interviu realizat de Andrei Vornicu

Luiza Zan, în vârstă de 38 de ani, a părăsit agitaţia Capitalei, însă n-a abandonat niciodată muzica. S-a mutat în secuime, la Sfântu Gheorghe, alături de soţul ei, a devenit mamă a două fete, şi-a făcut propriul studio şi a aderat la un regim de creaţie susţinut, de la care nu se abate. Susţine numeroase concerte în ţară, dar şi în străinătate, în diverse formule, caută mereu forme noi de expresie, rămâne fidelă adevărului artistic, muzicii fără compromisuri şi interpretărilor fără cusur. Dacă existenţa Luizei a trecut prin faze succesive de pierderi, regăsiri şi maturizări, muzica ei s-a înnobilat cu patina experienţei care amprentează creaţia artistului adevărat, care nu face diferenţa între viaţă şi artă. Pe lângă activitatea muzicală, cântăreaţa originară din Tulcea este şi o activistă devotată în cauzele sociale care scot populaţia ţării în stradă sau o fac să încingă reţelele de socializare. În orice s-ar implica, Luiza Zan o face cu toată fiinţa ei. Lucru valabil şi în cazul interviurilor.

„Adevărul“: Provii dintr-o familie cu tradiţie muzicală. Mama ta a fost profesoară de violă. Care a fost relevanţa acestui climat în dezvoltarea ta ca artistă?

Luiza Zan: A fost extrem de important pentru că aveam contact cu muzica on a daily basis. Nu exista zi din viaţa noastră în care muzica live să nu existe. Dar pe lângă asta, faptul că o vedeam pe mama studiind şi că mi s-a implementat în creier că studiul nu se opreşte la sfârşitul liceului sau dacă eşti profesor, nu e obligatoriu să studiezi, nu? Ei bine, ba da. Mama cânta zilnic la vioară şi la violă. Bunicul meu era acordeonist şi a cântat cu toate ocaziile din familie, de Paşte şi de Crăciun era tot timpul o veselie continuă şi muzică nonstop. A contat pentru că mi s-a indus în vene, în celule, şi am avut nevoie de asta constant. Faptul că la 4 ani mama m-a trimis la lecţii de pian, faptul că am făcut muzică dinainte de clasa 1, m-a învăţat să studiez şi asta e mai important decât a învăţa să citeşti note sau a învăţa să cânţi. Plăcerea de a studia, de a cânta atunci când nimeni nu te vede, atunci când creezi efectiv, când mintea caută, asta e mai important decât doar a şti să cânţi. Să ştii să studiezi e foarte important. 

Spuneai că ai luat lecţii de pian de mică. Cânţi în continuare la pian sau la alte instrumente?

 Cânt la pian, cânt la chitară. Am un studio echipat complet cu tobe, cu bas. Sunt o foarte mare amatoare la toate instrumentele pe care le am, dar sunt genul de om care în momentul în care pune mâna pe un instrument ştie ce să facă cu el. După ureche cred că aş putea să cânt, de exemplu, şi la sitar, dar nu e un exemplu bun fiindcă seamănă cu chitara.

 La instrumente de suflat, eventual.

 La instrumente de suflat e mai greu, dar am reuşit să produc nişte sunete la saxofon. Cu alte instrumente de suflat nu m-am ocupat.

Studioul tău e amenajat la tine acasă?

Nu, e separat. Nu vreau să le îmbin. Dar e aproape de mine, la 5 minute de casă. E foarte fain drumul până la studio. Am găsit acest loc în aşa fel amplasat încât în drumul meu spre studio văd Curbura Carpaţilor, trec printr-un cimitir şi mă încarc cu energie foarte faină, intru în studio, iar la marginea gardului de la studio am un râu, am pomi fructiferi, am păsări, e foarte frumos. Zen!

 Ceea ce la Bucureşti n-ai fi putut obţine.

Deşi am încercat. Am avut un studio la marginea Bucureştiului, fix lângă Autostrada Soarelui şi era ferit de gălăgie, era retras. Dar ceva nu s-a legat. Cred că ţine fix de ce-am zis, de energie, de zen-ul locului.

Eşti ataşată de natură, în general?

 Da! Iubesc natura, iubesc să mă caţăr pe munţi, iubesc marea, iubesc muzica naturii. De-aia mă şi mut din oraş către un loc în mijlocul naturii, unde am bufniţe-n casă. E foarte fain.

Ţi-e dor vreodată de zona din care provii? Se zice că oamenii sunt legaţi de spaţiul geografic de unde se trag.

 Să ştii că nu sunt întru totul de acord cu asta.

Aşa se zice: că omul e legat de pământul pe care s-a născut.

Nu e o sentinţă, ci cred că există mai degrabă o afinitate care se păstrează.

Sau o sumă de amintiri dintr-o perioadă faină, în siguranţă a vieţii noastre. Eu n-am fost foarte safe în perioada aia când stăteam în Tulcea. N-am amintiri neapărat plăcute şi, lăsând la o parte toată povestea cu muzica, în viaţa de familie se întâmplau nişte lucruri nu foarte plăcute şi era sărăcie, şi ne mutam de o sută de ori pe an pentru că mai apărea câte un copil în familie, şi Ceauşescu ne dădea câte-o cameră în plus, şi tot aşa. Nu-mi găseam stabilitatea în locul ăla. Dar lăsând povestea trecutului la o parte, de câte ori m-am dus într-un loc care mi-a plăcut, de exemplu în Los Angeles sau în New York, m-am simţit aparţinând locului ăluia. Şi în funcţie de ce dăruiam din inimă sau ce primeam în inima mea, ceva s-a împlântat acolo, în pământ. Nu cred că aparţin unui singur loc. Mă simt la fel de acasă în proximitatea oraşului Sfântu Gheorghe cum mă simt în Braşov. În Bucureşti mă simt acasă 100%. Mai legată ancestral sau visceral sunt de Piatra Neamţ, de unde se trage familia mamei mele. De curând am avut acolo nişte concerte şi am putut să petrec mai mult timp, mi-am revizitat casa părintească, locul unde am crescut şi unde mi-am petrecut vacanţele. Sincer, acolo m-am simţit cel mai aproape de pământ, dacă e s-o luăm aşa.

Nu vreau să zic cuvinte mari, dar mă simt un om universal, încerc să mă adaptez locului, şi cred că ăsta e secretul să te simţi acasă: uită de ce înseamnă locul unde te-ai născut, simte-te bine aicia, unde eşti acum. Live in the now! (râde)

 Dar sunt locuri faţă de care nu simţi nici un fel de rezonanţă sau unde nu te simţi bine deloc?

 N-aş putea să spun asta. Un loc unde nu m-am simţit bine pe de o parte, dar m-am simţit bine pe de altă parte a fost Parisul, unde nu mi-a plăcut că era foarte multă mizerie. Dar asta n-o vedeai noaptea, şi-mi plăcea viaţa de noapte. Mi s-a părut un oraş prea turistic pentru gusturile mele, sau n-am stat suficient de mult acolo ca să-i găsesc palpitaţiile. Sunt locuri care au ceva bun şi care au şi ceva foarte rău, depinde care parte-ţi vorbeşte mai mult. Bucureştiul mi-a plăcut enorm, deşi toată lumea-l urăşte, deşi un provincial ar spune că e un oraş împuţit, îmbâcsit, aglomerat. Mie mi-au plăcut lucrurile astea la Bucureşti. Ce nu mi-a plăcut a fost greutatea de a-ţi face o familie acolo, dificultatea cu care ar fi trebuit să mă chinui să am o familie normală în Bucureşti.

Ce înseamnă normalitatea unei familii?

Normalitatea unei familii înseamnă să poţi să-ţi petreci mai mult timp cu copilul tău decât în taxi, mai mult timp cu copilul decât pe drumuri. Acum, încercând să creez echilibrul ăsta, iau copiii peste tot cu mine. Suntem tot timpul împreună. Gata, am rezolvat!

Soţul tău este maghiar. Cum a fost pentru tine tranziţia spre zona culturală ungurească?

Zona culturală din Transilvania este foarte colorată, foarte ofertantă. E o lume total diferită decât îşi imaginează restul ţării, când ştiu cu ce impresie veneam acolo şi ce impresie mi-a făcut ulterior. E altă lume, e altă dimensiune. Lumea gândeşte altfel, se îmbracă altfel, mănâncă altfel, îşi trăieşte viaţa altfel, după alte principii. Sănătoase, faine. Mie îmi place în secuime. E, însă, foarte greu după ce te loveşti de bariera de limbă. Ai un şoc. Impresia că nu vei fi niciodată înţeles e foarte dură şi foarte vie pentru că românii sunt minoritari în Sfântu Gheorghe, unde stau acum. Asta-ţi oferă mult mai puţine şanse să întâlneşti români faini, însă sunt mult mai multe şanse să întâlneşti maghiari faini. Totuşi, mi-am făcut o gaşcă mică de oameni cu care pot să schimb idei la fel de fluent în limba română ca şi în limba maghiară.

Din câte am observat, ai învăţat cât de cât maghiara.

Da, un pic. Mă descurc pentru că am proiectul cu Hungarian All Stars şi acolo taotă lumea vorbeşte ungureşte. Se vorbeşte şi în engleză, dar totuşi mai mult în maghiară. Dar am învăţat nu pentru că am fost nevoită, ci pentru că-mi place.

„Trecem printr-o stare de confuzie generată de lucrurile care se întâmplă pe plan politic“

 Vorbeşte-mi puţin despre viitorul tău proiect. Am înţeles că va fi foarte personal şi va conţine melodii mai simple, care să se preteze unui public mai larg. Ai început să lucrezi la el?

 Am dus acel proiect până la un punct, după care mi-am dat seama că s-ar putea să fie prea elitist şi m-am temut că lumea n-o să înţeleagă încă ce vreau eu de la muzica asta pe care o am în cap, în mine. Proiectul la care lucrez acum e un pic mai accesibil. Am ascultat atâta Bobby McFerrin şi Richard Bona, oameni care au avut curajul să facă povestea asta cu vocea solo, şi ce vreau eu să fac e puţin mai extremist. Împleteşte cumva pasiunea mea pentru tot felul de muzici, de la rock la Björk şi până la muzica afro-americană, dar proiectul la care lucrez acum şi care va fi lansat în primăvară, dacă totul merge şi bine şi găsim finanţare pentru asta, şi care se va înregistra în noiembrie-decembrie anul ăsta, e cu un trio din Los Angeles, care va avea în prim-plan un bun prieten de-al meu, elev al lui Bob Mintzer şi care a fost nominalizat la Grammy, pe numele său Gerg Johnson. Dacă totul va merge bine, vor veni în România, cu o mică oprire în Ungaria, şi vom cânta în turneu piesele compuse de mine şi de Greg. Greg Johnson Trio şi Luiza Zan. Proiectul solo mai trebuie să aştepte puţin, să se coacă puţin. Trecem printr-o stare de confuzie generată de lucrurile care se întâmplă pe plan politic şi vreau să menţionez asta pentru că mă marchează şi mă influenţează. Mă implic emoţional în tot tumultul ăsta. În dorinţa de a schimba ceva în jurul meu, acţionez şi în felurile astea: mergând la proteste, fiind vocală în ceea ce priveşte protestul împotriva guvernării. Nu îmi face neapărat bine muzical tot demersul ăsta de a schimba ceva. Nu ştiu dacă ajută neapărat artistic.

 Mulţi artişti au făcut din asta o vocaţie şi au creat o muzică protestatară.

În rock merge mai uşor. Dar protestând jazzistic... Thelonious Monk spunea că muzica vine noaptea, inspiraţia vine pe întuneric. Pe întuneric eşti liniştit. În cel mai firesc caz, eşti fie trist, fie melancolic, fie calm şi fericit, dar niciodată protestatar la miezul nopţii. Adică n-am întâlnit niciodată pe cineva să se trezească nervos la miezul nopţii şi să urle: „Ce faceţi, bă?!“ De-asta zic că poate în rock sau în alte genuri funcţionează asta, dorinţa de a rupe zăgazurile se manifestă muzical. În jazz e un pic altfel. Şi mai ales că vine într-un contrast puternic cu ce voiam să fac vocal. În nici un caz nu voiam să merg în zona aia. De-asta zic că aştept să se aşeze lucrurile, să se schimbe guvernarea, să fie fain-frumos în ţară (râde).

 Poate că ar funcţiona dacă ar fi un mesaj care să vină ca un balsam.

Acum n-are ce balsam să vină pentru că nu există balsam pentu ce se-ntâmplă. Acum e o rană deschisă, o infecţie care trebuie tratată. Nu poţi pune balsam peste infecţie. Trebuie să vină spirt direct. Nu ştiu dacă jazzul poate face asta.

 Crezi că din punct de vedere socio-politic, un artist are datoria de a se implica, de a fi o conştiinţă sau trebuie să fie apolitic, separat de chestiunile astea?

 Da, sunt de părere că un artist care are vizibilitate, care are followers şi oameni care cred în el are datoria să se implice în societate pentru că toţi oamenii care ne urmăresc, publicul nostru, sunt martorii noştri. Ce facem noi e extrem de important, ce rămâne în urma noastră e extrem de important. Dacă te gândeşti bine, nici un artist nu e reţinut doar pentru arta sa, ci mai există ceva cu care e asociat. În ziua de astăzi sunt foarte mulţi artişti care se implică în partea de social, cum e Marius Manole, Oana Pellea, Adi Despot, Tudor Chirilă, şi sunt oameni cu foarte multă vizibilitate. Asta înseamnă că multă lume are încredere în ei. Când trăim într-un sistem guvernat de oameni cărora foarte puţină lume le mai acordă încredere, măcar cei cărora tu le acorzi încredere să zică ceva important în afară de arta lor. Dacă nu zicem noi Mergi la vot, dacă nu zicem noi Reciclează, dacă nu zicem noi Mergi la proteste, dacă nu zicem noi Implică-te activ, dacă cineva e abuzat reacţionează, fă ceva, nu sta indiferent, cine să zică, lumea care exact asta aşteaptă de la noi, indiferenţă şi votul gratuit? Bineînţeles că e important să ne implicăm, şi am s-o fac cu fiecare ocazie şi sper eu că energia asta pe care mi-o dă fix faptul că mă implic şi că văd un rezultat pozitiv atunci când sunt într-o echipă funcţională, pentru că e important să nu te implici de capul tău, singur. E important să cauţi acel grup de oameni care au aceleaşi păreri ca tine, care au aceeaşi viziune ca tine, care ascultă aceeaşi muzică.

 Să-nţeleg că tu ţi-ai găsit acel grup.

Am găsit în Sfântu Gheorghe, oraşul unde trăiesc, un grup de oameni cu care mă întâlnesc o dată pe săptămână şi cu care fac nişte proiecte faine, oameni plini de energie bună, oameni dinamici, activi, care au făcut deja ceva bun în micul lor perimetru şi care aduc din experienţa lor gratuit către noi.

Eu încurajez pe toată lumea să găsească acel mic grup de oameni care te fac să creşti, care te fac să ai încredere în visurile tale, oricât ar fi de nebuneşti.

„Dacă cineva îşi propune să schimbe clasa politică... singura şansă e să o luăm de la zero“

 Crezi că dacă clasa politică ar asculta muzica ta sau ar vedea spectacolele lui Marius Manole ar avea o altă percepţie, mai pozitivă, asupra misiunii lor şi s-ar schimba ceva în bine?

 Eu nu cred că muzica noastră poate să schimbe o mentalitate înrădăcinată în atâţia zeci de ani. Eu vreau să găsesc în jurul meu oameni care mă ajută pe mine să mă schimb în bine. Nu mă interesează să transform pe cineva radical. Asta e imposibil. Dacă cineva îşi propune să schimbe clasa politică... singura şansă e să o luăm de la zero. Dar zero-ul ăla e periculos şi ne trebuie o metodologie, o ideologie, o strategie. Eu nu mă pricep la lucrurile astea, de asta nici nu vreau să le comentez. Cel mai important e să-ţi creezi cercul de prieteni care să fie foarte mic sau foarte larg, nucleul să fie foarte bun, iar acel cerc să te ajute să creşti.

Ştiu că ai fost supărată de faptul că organizatorii de la Cerbul de Aur au omis să te invite la ediţia din acest an pe tine, alături de ceilalţi membri ai trupei Slang, cu care ai luat premiul I în 2004. Ai vreun comentariu de făcut pe baza acestui subiect?

 Nu am fost supărată. Am fost dezamăgită. Pentru noi, premiul I de la Cerbul de Aur a fost o surpriză extraordinară. A fost confirmarea că oamenii apreciază muzica de calitate. Doar pentru că organizatorii de acum n-o fac nu înseamnă că îmi scade aprecierea pentru premiul nostru de atunci. Eu consider că nu doar juriul ne-a votat şi nu TVR ne-a premiat, ci România. O să fiu veşnic recunoscătoare nu doar pentru premiul I de la Cerb pe care l-a luat trupa cu care am cântat, ci pentru tot ce a urmat datorită acelui premiu. A însemnat enorm pentru noi şi am respectat şi am iubit foarte mult TVR-ul pentru momentul ăla, care era magic. N-o să uit niciodată cum aruncam cu bani în sus în camera de hotel de la Hanul Palas. Rămâne acolo, în amintirea mea, ca unul dintre cele mai frumoase momente din viaţa mea de muzician. Şi nu sunt supărată că nu ne-au invitat, sunt foarte dezamăgită pentru că, fiind o ediţie aniversară, care a punctat toate momentele importante din istoria Cerbului, noi n-am fost prezenţi nicicum, nici măcar într-o formă virtuală, n-am fost invitaţi nici măcar pe Skype să ne spunem părerea sau să spunem: Bine ai revenit, Cerbule de Aur, după o absenţă de nouă ani!

Acum, că suntem în Anul Centenarului, se bagă foarte mulţi bani de către Ministerul Culturii şi de către autorităţile locale în diverse evenimente aniversare. Ce părere ai despre festivismul ăsta? În ce măsură e autentic sau e ipocrit? Tu cum ai direcţiona aceste fonduri?

 E foarte interesant ce înseamnă un An Centenar în secuime, ce înseamnă Anul Centenar în Dobrogea, ce înseamnă Anul Centenar în restul ţării, nu numai în centru. Nu toată lumea simte nevoia să sărbătorească. Nu toată lumea simte nevoia să se investească bani din bugetul naţional, într-un an în care, pe lângă Centenar, mai avem şi alte probleme. Multe din acţiunile care se întâmplă anul ăsta sunt OK. Foarte multe sunt doar găselniţe. E neplăcut să vezi că sunt inventate tradiţii sau că sunt adaptate tradiţii special pentru că sunt nişte bani în plus. E foarte trist că avem foarte mulţi bani pentru evenimente care au legătură cu Anul Centenar şi împrumutăm bani pentru alte chestii. E super ciudat să ai datorie externă aproape 100 miliarde de euro şi să ai foarte mulţi bani pentru a sărbători Anul Centenar cu tot felul de evenimente de muzică populară şi aşa mai departe. Mi se pare dubios, dar, repet, nu mă pricep la lucrurile astea. Am însă o chestie de spus vizavi de Anul Centenar: pentru mine e important ca om, ca român, simt nevoia să sărbătoresc 100 de ani de la Marea Unire aducându-mi aminte de momentele acelea şi aducându-mi aminte de cum au trecut ele prin strămoşii mei, şi eu asta sărbătoresc, dar aceste lucruri sunt mult mai lipsite de emfază şi lux şi strat financiar. Eu cred că fiecare, indiferent de motivul pentru care sărbătoreşte, are felul lui aparte de a sărbători, real sau un pic fabricat.  

„Omul are nevoie să-şi plătească întreţinerea mai mult decât are nevoie să-şi ia un bilet la un concert, dar n-ar trebui să fie aşa“

 Crezi că primăriile ar trebui să aloce sume de bani ca să organizeze concerte cu acces gratuit pentru public?

 Primăriile, dacă ar avea un departament dedicat, dacă ar avea specialişti care să facă diferenţa între un proiect bun şi un proiect slab, atunci da. Dar să vedem cine sunt acei specialişti care sunt angajaţi de primărie ca să facă delimitarea asta între artă, cultură, nevoile publicului, nevoile artiştilor ş.a.m.d. Nu neg că e important să ai evenimente cu deschidere largă către public, unde oamenii care nu îşi permit, să aibă acces la cultură. Rămâne întrebarea: le oferim ce trebuie gratis sau se înţelege ce trebuie gratis? Cred că toată lumea se bucură că Bucharest Jazz Festival e cu intrare gratuită. E un pic diferit acolo pentru că există nişte oameni capabili care hotărăsc cine vine şi cine merită să fie adus şi sunt eforturi mari care se fac pentru acele concerte. La Timişoara, la fel, există festivalul JazzTM care aduce nume foarte mari. Eu personal m-am bucurat nespus să ascult câteva proiecte la care probabil nu mi-aş fi permis să plătesc bilet la aceste festivaluri. În schimb, m-a dezamăgit enorm să văd o parte din public filmând non-stop concertul sau mâncând seminţe sau purtându-se dizgraţios în faţa unui concert de foarte mare valoare. Cum selectezi publicul la un asemenea concert dacă totul e gratis? Eu am avut experienţe neplăcute şi la concerte cu bilete scumpe, darămite la un concert cu intrare liberă. Eu zic că nu asta e problema, ca omul să plătească un bilet, problema e de ce capacitatea omului de a cumpăra e atât de mică, comparativ cu nevoile sale. Omul are nevoie să-şi plătească întreţinerea mai mult decât are nevoie să-şi ia un bilet la un concert, dar n-ar trebui să fie aşa. Am fost în atâtea ţări în care întreţinerea şi căldura şi lumina nu erau probleme serioase, nu înţeleg de ce în România întreţinerea trebuie să fie o problemă serioasă. Este penibil. Normal că dai concerte gratis când pui nişte taxe la lumină şi la întreţinere şi la gaz absolut exorbitante. Dar n-ar trebui să fie aşa. Nevoia fiinţei umane pentru căldura pe care ţi-o dă arta de calitate este mult mai mare decât nevoia de căldură pe care ţi-o dă caloriferul, numai că oamenii nu ştiu. Această învăţătură ar trebui să fie gratis. Daţi-le oamenilor întreţinerea mai jos ca să poată să-şi cumpere un bilet la un spectacol de teatru valoros. Nu e corect ca artiştii să coboare standardele.   (Interviu realizat de Andrei Vornicu, blogger "Adevărul")

 Premiul juriului la Montreux Jazz Voice Competition în 2003

Nascută în 1980, Luiza Zan si-a început cariera la vârsta de 4 ani. Atunci a câştigat premiul I la un concurs pentru şoimii patriei din timpul epocii comuniste. Aceeaşi piesă interpretată la concursul pentru copii ("Frunzuliţa d'alior") îi aduce premiul I la Festivalul Internaţional Cerbul de Aur, din iulie 2004, la exact o săptămână după cucerirea unui prestigios premiu al II-lea la Festivalul de Jazz din Montreux, Elveţia.

Luiza Zan - GuirriLIVE Radio Session

Luiza Zan - GuirriLIVE Radio Session

Luiza Zan a studiat canto clasic timp de 9 ani consecutiv, urmând cursurile Liceului de Artă din Piatra Neamţ şi pe cele ale Universităţii de Arte Iaşi.

Concursul din Moontreux i-a oferit şansa de a cânta acompaniată de muzicieni de renume precum Geri Allen, Bob Hurst, Eric Harland sau Omar Hakim. La Gala Premiilor de Jazz din 2004, eveniment organizat de Radiodifuziunea Română, i s-a acordat ”Premiul Confirmării”.

Printre numeroşii muzicieni alături de care a cântat se numără Rick Condit - profesor şi saxofonist din Statele Unite care a cântat cu Ella Fitzgerald big band - Mircea Tiberian, Romeo Cosma, Ion Baciu Jr., Armen Donelian, Jurgen Bothner, Arthur Balogh, Vlaicu Golcea, Vlad Popescu, Sorin Romanescu, Electric Brother, Dj Vasile, Jimi Cserkesz, Eddie Neumann.

Artista s-a implicat de-alungul timpului în proiecte muzicale, aceasta considerându-se muzician, nu solistă într-o trupă. Dintre respectivele colaborări amintim ZNE (the Zan-Neumann Ecuation), din 2009, alături de saxofonistul Eddie Neumann; AZZA (2009), trupa de gipsy punk/jazz/soul din care făceau parte Florin Barbu, Marcel Moldovan şi Eddie Neumann; SLANG, alături de care a câştigat premiul I la Cerbul de Aur; SCRIBBLE (2012), alături de care  a concertat la GuerriLIVE Radio Session cu Bogdan Şerban în februarie 2012; DOI OAMENI SIMPLI, un proiect cu al artistei cu Sorin Romanescu.

DISCOGRAFIE

Slang - "Slang" - 2005 (Zone Records / Universal Records)

Luiza Zan si Sorin Romanescu - "Colinde si povesti de Craciun" - 2010