INTERVIU Regizorul Cristian Mungiu: „Noi avem o cinematografie prea măruntă ca să putem face şi filme care să relaxeze“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Pe 13 octombrie, debutează festivalul Les Films de Cannes a Bucarest care aduce în capitală filmele selectate în celebra competiţie internaţională, pe cele premiate, dar şi unii dintre cei mai apreciaţi regizori ai momentului. În cadrul unei conferinţe de presă, regizorul Cristian Mungiu a prezentat filmele şi secţiunile festivalului. Cu această ocazie, „Adevărul” i-a adresat câteva întrebări legate de eveniment şi de cinematografie în general.

De opt ani, regizorul Cristian Mungiu este şi organizator al festivalului Les Films de Cannes a Bucarest care va avea loc între 13 şi 22 octombrie, în Bucureşti — la Cinema PRO, Cinema Elvire Popesco, Cinema Muzeul ţăranului Român şi la Cinemateca Eforie – şi în şapte oraşe din ţară: Timişoara, Iaşi, Cluj, Braşov, Sibiu, Arad şi Suceava.

Mungiu a prezentat secţiunile festivalului, printre care şi „Ziua de aur”, ce va conţine filme care au câştigat trofeele Palme d’Or, Leul de Aur şi Ursul de Aur, filmele din competiţia de la Cannes pe care le-a adus în ţară pentru a putea fi vizionate de cinefili, precum şi cineaştii de renume mondial pe care publicul românesc va avea ocazia să îi întâlnească (printre care regizorul maghiar Béla Tarr şi cineastul francez Laurent Cantet). 

Regizorul român a vorbit despre cum este cinematografia românească, despre rolul festivalului de care se ocupă, dar şi despre filmele sale în general.

Adevărul.ro: Cum a fost prima ediţie a festivalului Films de Cannes a Bucarest comparativ cu ce a ajuns el astăzi?

Cristian Mungiu: Atât cât îmi aduc aminte, că au trecut opt ani. A început în două săli. Cred că am început cu vreo zece filme, însă a fost ceva important şi la prima ediţie. Am început prin a avea ca prezenţă pe Therry Fremaux care este selecţionerul festivalului de la Cannes şi care a venit să ne încurajeze şi să dea o anvergură acestui proiect pe care l-am coiniţiat.

Ştiu că a început cu o mare dezamăgire pentru mine, în sensul în care am făcut efortul să închiriem opera şi am început cu fimul de Grand Prix, cred, din acel an, ori sala era pe jumătate plină sau goală, cum doriţi. Pentru mine era pe jumătate goală şi am fost foarte dezamăgit. Mi s-a părut că acel film colosal, cu care începusem noi, premiat şi prezenţa lui Fremaux reclamau o prezenţă din asta, de stat la coadă, afară.

 N-a fost aşa şi ăsta a fost obiectivul pe care l-am avut în fiecare an şi standardul pe care ni l-am impus în fiecare an: să reuşim să dăm publicului din România adevărata valoare a importanţei prezenţei acestor oameni în festival. Şi am reuşit. 

image

Cred că cele mai importante două lucruri în aceşti zece ani de prezenţă este că am reuşit de două ori să avem câştigătorii de Palmes d'Or ca oaspeţi ai festivalului în anul în care au câştigat premiul.  Ăla e un an foarte complicat, anul în care câştigi Palmes D or-ul, trebuie să umbli… Ai aşa, un fel de obligaţie să umbli prin toată lumea şi România e un teritoriu mărunt. Aşa că m-am bucurat că acei oameni au venit, iar efectul prezenţei lor aici a fost mai mare decât ne-am închipui. Jacques Audiard a fost prezent în Les Films de Cannes acum doi ani cu Dheepan şi după acea vizită în care noi am organizat pentru el şi o prospecţie, s-a întors anul ăsta şi şi-a făcut următorul lui film aici, în România, noi am co-produs acest film al lui, cu actori americani mari… Deci în felul ăsta cumva, festivalul, oaspeţii şi producţia de film s-au legat toate laolaltă pentru o chestiune care a devenit mai importantă decât o mică prezenţă a unui autor de film aici, în ţară. 

Filmele care nu sunt comerciale nu sunt făcute să relaxeze, implică spectatorul foarte mult. În această direcţie, care vi se pare că ar fi rolul filmului?

Rostul unui film care vrea să conteze mai mult pentru istoria cinema-ului decât ca să te relaxeze, este să îţi prezinte o poveste care îţi dă de gândit, să îţi pună şi creierul la contribuţie, nu numai să te relaxeze. Şi îmi pare bine că de când organizăm noi aceste premiere de film românesc, sala a fost întotdeauna plină.Oamenii sunt curioşi, sunt interesaţi. Nu sunt curioşi şi interesaţi să vină să le vadă dup-aia pe scară largă, în anumite locuri în care oamenii sunt obişnuţi să ia filmele astea de pe net, dar sunt curioşi să le vadă.

Noi avem o cinematografie prea mică, prea măruntă şi cu un sistem de distribuţie prea limitat şi cu interes prea puţin din partea publicului ca să putem în momentul de faţă să facem şi filme ca să relaxeze. 

Sunt atâtea filme americane care să te relaxeze încât când trebuie să faci o alegere, noi nu putem să facem decât filme care să îţi dea ceva de gândit. Şi mi se pare că stadiul la care este societatea românească de astăzi, e bine că facem genul ăsta de filme pentru că…alternative există. Te duci sâmbătă seara la mall şi vezi o sută de filme care te relaxează, în care ieşi cu urechile relaxate de-acolo,dacă ai rezistat…E absolut valabilă.

Noi încercăm să facem altceva pentru că suntem o mică manufactură. Facem 10-12 filme pe an. Trebuie să facem nişte filme care să conteze din alt punct de vedere şi atunci tendinţa pe care a început-o cinema-ul românesc acum 10-15 ani de zile este să facă nişte filme care inovează ceva pe planul înţelegerii a ceea ce trebuie să fie cinematograful astăzi.

Şi asta e, dacă vreţi, şi marea noastră reuşită şi motivul pentru care filmul românesc e astăzi prezent în marile festivaluri din lume. Există nişte voci personale, există nişte oameni care au alocat o grămadă de timp ca să înţeleagă care sunt resorturile intime ale cinematografului, să încerce să se exprime nu cum s-au exprimat alţii déjà, ci să aibă un punct de vedere personal… în raport cu tot ce se întâmplă în jurul nostru, e materie pentru cinema şi poate să devină cinema în raport cu un anume fel de a te exprima şi pentru această modernitate şi pentru acest radicalism suntem noi stimaţi şi respectaţi.

Cristian Mungiu FOTO Dan Beleiu
Sigur, în ţară suntem mai puţini stimaţi şi respectaţi pentru că acest modernism vine pe o lipsă completă de pregătire, dacă îmi permiteţi să spun asta, căci suntem un pic aşa cam prea în avans faţă de percepţia publicului românesc a ceea ce e cinema-ul. Şi asta din cauză că cinema-ul nostru e foarte popular şi propagandistic, al perioadei comuniste. Până la urmă, cinema-ul acela era făcut să nu te tulbure cu nimic. Nimeni nu se aştepta să fie adevărat, să vorbească despre realităţi…Era făcut,aşa, ca să te amuze, şi dintr-odată, douăzeci şi cinci de ani mai târziu, am venit noi cu această propunere foarte radical. E nevoie de un timp până aceste lucruri vor fi asimilate.

Şi aici intervin aceste festivaluri. Ele sunt făcute să creeze acest liant, între un anume mod de a percepe cinema-ul din vechime şi modul în care trebuie perceput el astăzi, sesizând că nu numai noi facem acest gen de propunere radicală, ci ea e prezentă în genurile de film care se fac în foarte multe ţări şi care sunt prezentate, de regulă, în marile festivaluri de film din lume.

Cumva tot pe această linie,de  ce anume are nevoie un spectator pentru a fi atras de genul acesta de filme? Care ar fi profilul lui?

În primul rând el are nevoie de o anume expunere la genul ăsta de cinema, are nevoie de curiozitate, de o deschidere anume în care să perceapă cinema-ul ca pe ceva care îi dă de gândit, ceva care îi expune o poveste în raport cu care el trebuie să aibă o opinie critică şi nu să fie un consummator pasiv, acel gen de consummator de gumă de mestecat pentru orbi, cum se cheamă, care să se ducă la cinema vineri seara, numai ca să se relaxeze după  o săptămână complicată de muncă.

Eu nu am nimic împotriva acelui gen de cinema, dar nu trebuie să cădem nici într-o extremă, nici în cealaltă. Şi unul şi celălalt sunt la fel de interesante şi la fel de utile. Uneori vrei să te relaxezi, dar alteori trebuie să înţelegem că cinema-ul nu a fost fundamental inventat ca o artă la început numai ca să ne facă să ne simţim bine şi să uităm de noi înşine.
image

Se spune că metabolismul bazal al unui om care se uită la televizor e mai mic decât atunci când nu face nimic. Ăla e un mod de imersiune în tine, în care uiţi de orice fiind captivat…

Nu degeaba când ne uităm la copiii mici, ei sunt atât de tare atraşi de reclame. Sunt atraşi de reclame pentru că le relaxează creierul într-un anume mod. Ori spectatorul matur trebuie să aibă o anume voinţă de a-şi menţine creierul treaz.

Trebuie să aibă o opinie critică despre societatea din jurul lui. Asta încercăm noi să facem cu cinema-ul. Încercăm să facem ca oamenii să vadă realitatea în această oglindă, pentru că, dacă reuşeşti să replici realitatea din jurul tău şi s-o pui într-un film, o vezi. În realitate nu o vezi, ea se întâmplă, eşti imersat în ea, dar când o pui într-un film, vezi. Te auzi cum vorbeşti, te auzi cum gândeşti şi cum acţionezi şi-ţi dai seama că, uneori, trebuie să operezi nişte modificări. Pentru că toţi suntem nemulţumiţi de societatea în care trăim, dar nu ne dăm seama că uneori modificările astea trebuie să înceapă cu noi înşine, percepând felul în care decidem noi. 

Adesea se zice despre filmul românesc că are o imagine sumbră, gri. În cazul dumneavoastră…aveţi un anume motiv pentru folosirea unei astfel de imagini sau credeţi că este o chestie inerentă societăţii taman pentru că asta e realitatea în care noi suntem imersaţi?

Realitatea e întotdeauna mai complexă decât poate fi ea prezentată într-un film, dar nu putem să zicem că trăim într-o realitate veselă, plină de realizări şi problema e imaginea pe care cinema-ul o dă acestei realităţi. Nu. Noi avem o grămadă de probleme, trăim într-o ţară de oameni depresivi care sunt nemulţumiţi de felul în care a evoluat această ţară în 27 de ani şi mi se pare complet nerezonabil să dăm vina pe  felul în care cinema-ul reflectă această realitate.

image
Am zis asta de mai multe ori, dar dacă nu ne place această realitate, noi trebuie să schimbăm conţinutul, nu imaginea. Filmele nu fac decât să pună o oglindă în faţa acestei lumi. Dacă ea arată rău, trebuie să schimbăm ceva în realitate.

Şi, într-o anumită perioadă, în care vom reuşi să le schimbăm, probabil că filmele vor arăta altfel. Dar noi nu avem datoria ca cineaşti, ca artişti, să facem propagandă, nici educaţie, nici psiho-terapie şi să înveselim oamenii şi să zicem „hai că, totuşi, nu e atât de rău”. Nu. Rostul artei este să vorbească despre acele lucruri care nu funcţionează. Atâta cât arta are un rost. 

Şi în acest sens, pare să capete şi un soi de rol social...

Are şi un soi de rol social, dar fundamental este să vorbeşti despre raportul dintre individ şi lumea în care trăieşte el, dar nu  e bine să asociem un rol practic artei. Important e să fii original, să ai un punct de vedere, că de asta e artă. Dar nu neapărat să vorbeşti despre…cum ni s-a reproşat nouă, că sunt şi lucruri frumoase în ţara asta, munţi, Dunăre, mare şi aşa mai departe. Aia e pentru ministerul turismului să o facă, nu noi. 

Când vine vorba de filmele dumneavoastră, am observat că oamenii tind să le raporteze la comunism. Aduc mereu această temă în prim-plan. Filmele dumneavoastră sunt despre om în general şi despre nişte dileme etice, într-un fel universale.  De ce credeţi că se raportează oamenii atât de tare la idéea asta?

În primul rând, asta nu e percepţia mea despre filmele mele. Asta e percepţia mea despre percepţia altora despre filmele mele. Eu, dacă mă gândesc bine, nu am făcut decât două filme despre comunism, „Patru luni, trei săptămâni şi două zile” şi „Amintiri din epoca de aur”. Şi le-am făcut tocmai cu percepţii foarte diferite ca să arăt că perioadele istorice nu sunt într-un anume fel.

Felul în care ţi le aminteşti, ţine de privirea ta, de felul în care vrei să recuperezi perioada respectivă.

Şi ca să echilibrez acest tablou, am făcut două filme, şi despre cât de complicat era să trăieşti atunci, despre ce fel de presiune resimţea cineva care trăia în perioada aia, şi despre umorul care ne-a salvat în acea perioadă ca să putem ajunge unde suntem astăzi.  

image

Restul fimlelor mele sunt percepute ca având ceva de-a face cu comunismul, mai mult din cauză că percepţia occidentalilor faţă de filmele noastre e indisolubil legată de comunism pentru că ei mare lucru despre noi nu ştiu. Deci, nu ţine de ce facem noi.

Ţine de faptul că România e aşa o mare pată gri, despre care nu se ştie mare lucru, încât oamenii raportează întotdeauna orice se întâmplă astăzi, chiar şi un film contemporan, la communism. Oamenii habar nu au care e istoria ţării ăsteia, prin ce fanarioţi am trecut noi în ultimii 250 de ani. Ei tot ce ştiu este că a fost o perioadă comunistă.

Dimpotrivă, eu când am discursurile şi interviurile prin care promovez filmele, încerc să spulber această idée cu toate relele noastre se trag de la communism. Lucrurile sunt mult mai complicate în viaţă, dar până poţi să impui un fel de notorietate despre istoria unui popor, trebuie să ai nişte realizări culturale încât să te pui pe hartă. Şi de asta sunt cumva mulţumit de ce a făcut cinematografia în ăştia zece ani. A reuşit, într-o măsură, să pună un pin acolo, pozitiv, în raport cu o manifestare modernă a artei româneşti, astăzi.

Aţi spus, imediat după conferinţă, că să faceţi filme vă provoacă un soi de oboseală psihologică. Acest lucru este doar din cauza realizării propriu zise a filmului sau şi din cauza spectatorului român, considerat adesea neantrenat?

Nu, eu sunt în condiţii foarte bune cu spectatorul român. Eu am avut întotdeauna foarte mulţi spectator la filmele mele, mi-am însoţit întotdeauna filmele în teritoriu.

Am avut nişte discuţii colosale cu spectatorii în Vaslui, în Alexandria, în Câmpina şi în alte locuri. Dacă te duci acolo şi reuşeşti să-ţi calibrezi discursul la nivelul înţelegerii acelor oameni, de fapt constaţi că oamenii pricep mult mai multe lucruri din filmele tale şi că au o grămadă de lucruri de zis. Trebuie să ştii cum să te raportezi la ei.
image

Cristian Mungiu premiat la Cannes ediţia 2016 (Foto: Guliver/Getty Images)

Să faci un film e destul de complicat şi obositor pentru că implică o grămadă de răspundere, de la momentul în care îţi alegi subiectul până în momentul în care e filmul gata, iar filmul nu e ca o carte, nu depinde doar de tine. Ţine de o grămadă de conjuncturi. Ţine de o echipă întreagă, ţine de forma unor actori, ţine de inspiraţia ta de a-I găsi, şi la sfârşit, oricât de mult crezi că poţi să controlezi chestia asta, ţine şi de un fel inefabil în care se exprimă lucrurile.

Şi pentru mine şi, în general, pentru noi ca cineaşti, care am avut un anume succes, există o presiune oarecare cu rezultatele filmelor pe care le-am avut. Pentru că s-a întâmplat să începem cu el la Cannes de fiecare dată în ultimii ani şi ca atare..nu ştiu, cred că am ajuns anul trecut sau acum doi ani, când au fost două filme la Cannes, să considere că celălalt film care a fost în competiţie nu a realizat mare lucru pentru că nu s-a întors acasă cu un premiu.

O opinie complet ridicolă pentru că să ajungi în competiţie la Cannes e déjà un lucru colosal şi opinia asta ţine de lipsa de antrenament a celor care comentează filmul românesc în România şi nu de valoarea intrinsecă a filmului respectiv.

Distins cu Palme d’Or la Cannes 

Numele: Cristian Mungiu 

Data şi locul naşterii: 27 aprilie 1968, Iaşi 

Starea civilă: Căsătorit, are doi băieţi 

Studiile şi cariera: A urmat clasa de „Literatură engleză“ a Universităţii din Iaşi, iar în 1998 a absolvit Academia de Teatru şi Film din Bucureşti.

A debutat ca regizor de lungmetraj în 2002, cu filmul „Occident“. A continuat, în 2007, cu filmul „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“, care a câştigat Marele Premiu al Festivalului Internaţional de Film de la Cannes - „Palme d’Or“- şi a fost nominalizat la „Globurile de Aur“. Filmul „După dealuri“ (2012) i-a adus lui Mungiu premiul pentru cel mai bun scenariu la Cannes, iar Cosmina Stratan şi Cristina Flutur au împărţit premiul pentru cea mai bună actriţă.

Locuieşte în: Bucureşti.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite