INTERVIU Alexandru Solomon, regizor: „Caragiale a rămas un necunoscut la Berlin“ VIDEO

Reputatul regizor Alexandru Solomon îşi lansează joi prima carte, despre memorie în filmul documentar, eveniment urmat de proiecţia filmului pe care l-a realizat în 2002 despre exilul berlinez al scriitorului român.

Evenimentul va avea loc joi, de la ora 18.30, la Cinema Elvira Popescu şi va consta într-o discuţie între autor şi antropologul Vintilă Mihăilescu, moderată de jurnalistul Eugen Istodor, urmată de proiecţia filmului „Franzela exilului“, unul dintre documentarele de referinţă ale regizorului. Volumul lui Alexandru Solomon se intitulează „Reprezentări ale memoriei în filmul documentar“ şi a apărut la editura Polirom, prefaţat de Anca Oroveanu. Într-un interviu pentru „Adevărul“, regizorul, acum şi teoretician, explică resorturile scrierii cărţii, dar şi ale unor titluri din filmografia sa.

„Adevărul“: De ce aţi ales pentru proiecţie filmul „Franzela exilului“, preferându-l celorlalte titluri din filmografia dvs.?
Alexandru Solomon: În „Franzela exilului“ m-am confruntat cu problema recuperării memoriei unui personaj (Caragiale), a existenţei lui acum un secol într-o metropolă care îi era complet străină. Nu numai că scriitorul – care la noi este o figură foarte prezentă – a fost şi a rămas un necunoscut la Berlin, dar mi s-a părut că el însuşi a vrut ca urmele acestui exil să se şteargă. Aşa încât tema filmului este mai degrabă rememorarea în absenţă, şi cu asta am avut de luptat, cu asta m-am jucat. Dar teza mea în carte este că, în grade diferite, sunt mereu confruntat cu această problemă, indiferent de subiect.

De ce aţi considerat că o teză de doctorat are justificarea de a fi publicată într-o carte, prezintă un interes mai larg pentru public?
Cred că tensiunea dintre memoria – care ne constituie – şi prezentul cu tot hazardul lui e o problemă general umană, deci una care poate interesa un public mai larg.

Mai cred că teritoriul documentarului e unul care merită să fie dezbătut de public. Documentarul e atât de legat de viaţa reală încât nu are cum să nu suscite interes.

„Filmele noastre vorbesc despre noi“

Cum aţi ales cineaştii care constituie exemplificări în carte?
I-am ales pur şi simplu pe bază de afinitate, sunt cineaşti care m-au inspirat, chiar dacă nu aş putea spune că vreau să imit modelul lor de lucru. M-a interesat să îmi organizez pe hârtie aceste preferinţe, pentru că sunt cineaşti care au influenţat radical felul în care este integrată memoria personală, socială sau colectivă în film. Mi s-a părut important să menţionez felul în care Frederick Wiseman, unul din star-urile documentarului observaţional, îşi afirmă subiectivitatea şi reflecţiile lui despre rolul memoriei în procesul de montaj. Cred că cele două fenomene politice şi istorice cruciale ale secolului XX – Holocaustul şi Gulagul – au impus o anume evoluţie a reprezentării memoriei prin film şi nu numai, şi am vrut să vorbesc despre asta. Filmele lui Alain Resnais, Claude Lanzmann, Rithy Panh şi Joshua Oppenheimer sunt trepte foarte importante pe acest parcurs, aşa cum sunt – în peisajul nostru – cele ale lui Andrei Ujică şi Florin Iepan.

Nu s-ar putea spune că aţi practicat, totuşi, „documentarul observaţional“. Până la urmă, mai toate filmele dvs. sunt despre recuperarea unui eveniment istoric, despre „reprezentarea memoriei“.
Am practicat observaţia, în diverse faze de realizare ale mai tuturor filmelor mele, doar că forma lor finală era alta decât cea care intră sub această definiţie. Observaţie multă a existat totdeauna – în pregătire, la filmare.

Până la urmă toţi facem filme care vorbesc în egală măsură despre noi şi despre subiectele din faţa camerei.

„Musca de pe perete nu are creier“

Cel mai radical film al dvs. mi se pare „Clara B.“, un pseudo-documentar, o adevărată bijuterie, puţin cunoscută în România. Ne puteţi spune câteva cuvinte despre acest film?
„Clara B.“ a pornit de la propunerea unui producător francez (cu care am continuat să lucrez la „Kapitalism...“), dar până la urmă m-am identificat foarte mult cu această propunere de a recrea din imagini autentice o biografie fictivă, cea a unei fotografe din Strasbourg care traversează secolul XX. Iarăşi memorie, urme, documente, raportul dintre ficţiune şi adevăr etc. Obositoare obsesii, privind retrospectiv...

Propria lectură a textului de comentariu să fie o marcare, delimitare fermă a „vocii“ auctoriale (deşi, să fiu sincer, vocea propriu-zisă nu vă avantajează, sau tocmai de aceea)?
Cred că de la „Cold Waves“ am început să citesc singur textele din filme. E un pas care a venit de la sine; aveţi dreptate în ce priveşte vocea mea – şi mie mi-a fost greu să o accept... Dar mi s-a părut că e un semn foarte clar al implicării mele personale şi că e bine să îmi asum perspectiva subiectivă.

Nu cred că non-intervenţia e altceva decât un ideal – pentru unii cineaşti. Altfel şi Wiseman spune, apropo de sintagma „fly-on-the-wall“, că musca nu are creier, deci formula nu are sens.

Pe când un film de ficţiune semnat de Alexandru Solomon?
N-am niciun plan în acest sens deocamdată, documentarul continuă să fie mediul meu preferat, tocmai pentru că e capabil să absoarbă tot felul de practici din alte teritorii, fie că vorbim chiar de filmul de ficţiune, de teatru sau de performance, de antropologie sau de noile media.

Despre carte

Binecunoscut regizor de film documentar, distins cu numeroase premii, Alexandru Solomon îşi concentrează experienţa profesională într-un volum în care accentul cade pe partea practică a realizării acestui tip de filme. Pe parcursul analizei, autorul îşi întrerupe expunerile pentru a prezenta filme ca Santiago de João Moreira Salles ori documentarele lui Agnès Varda, dar şi pentru a arăta cum documentarul poate rememora fenomene istorice ca Holocaustul sau comunismul.

„Lucrarea lui Alexandru Solomon îşi asumă subiectivitatea reflexivă a discursului nu ca opţiune narativă, ci ca pe o profesiune de credinţă, împărtăşită şi cu alţi realizatori de film documentar, care îi servesc drept ilustrare şi argumentare. Rezultă un peisaj critic de afinităţi elective ale filmului documentar din ultimele decenii, onest şi profund în acelaşi timp.” (Vintilă Mihăilescu)

„Cei cărora evoluţia din ultimele decenii a documentarului le e mai puţin familiară vor descoperi, ghidaţi de Alexandru Solomon, un teritoriu de o mare bogăţie şi varietate şi se vor simţi îndemnaţi – îmi permit să sper – să-i continue prospectarea pe cont propriu.

Am convingerea că parcursul propus de autor se va dovedi incitant şi pentru cei care sînt mai avansaţi în cartografierea acestui teritoriu. Şi unii, şi alţii au prilejul să parcurgă un text captivant, scris cu simplitate şi fineţe, despre un domeniu în plin avînt, care ne rezervă neîndoielnic încă multe surprize.” (Anca Oroveanu)

Despre film

„Franzela exilului” (2002), un documentar despre Caragiale la Berlin, a fost selecţionat la Ierusalim, Mediawave, Târgu-Mureş & Sarajevo Film Festivals. A obţinut Premiul Special al Juriului, UCIN. A fost produs de Fundaţia Arte Vizuale, cu sprijinul CNC, şi difuzat de TVR 2 / România. Proiecţii speciale la Berlin, Londra, Paris.

Despre autor

Alexandru Solomon (n. 22 iunie 1966, Bucureşti) a absolvit în 1991 Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, secţia Imagine Film. Preparator universitar la IATC (1992-1995), apoi asistent universitar (1997-2001 şi din 2011 pînă în prezent) la Universitatea Naţională de Arte, departamentul Foto-Video. Membru din 1994 al comitetului director al Fundaţiei Arte Vizuale şi director al Festivalului One World Romania (2011-2016). A colaborat ca operator-şef la filme de ficţiune cu regizori ca Nicolae Mărgineanu (Priveşte înainte cu mînie, 1993), Andrei Blaier (Crucea de piatră, 1994), Sinişa Dragin (În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură, 1999), Titus Muntean (Examen, 2003). A scris şi regizat peste cincisprezece documentare, printre care Omul cu o mie de ochi (2001), Marele jaf comunist (2004), Cold Waves – Război pe calea undelor (2007), Kapitalism – Reţeta noastră secretă (2010), România: patru patrii (2015).