„Fidelio” inedit la Opera Naţională Bucureşti

Prima scenă lirică a României l-a reinvitat pe renumitul Graham Vick să monteze şi un alt spectacol, după recentul şi  destul de controversatul „Falstaff”. A recidivat astfel, cu scopul de a avea pe afiş de două ori un nume celebru, de consistentă circulaţie internaţională. A riscat. De această dată, cu consecinţe diferite.

Vick s-a implicat mult mai profund în lectură, favorizat şi de faptul că opusul beethovenian cuprinde o însemnată masă de dialoguri, de replici vorbite, de cele mai multe ori expozeuri simpliste neacompaniate, datorate libretiştilor Joseph Sonnleithner, Stephan von Breuning şi Georg Friedrich Treitschke, inspiraţi de Jean-Nicolas Bouilly. Aşa încât Graham Vick a rescris textul în proporţie absolut majoritară şi l-a dat spre traducere Nadinei Vlădescu, în vederea rostirii în spectacolul românesc. A rezultat o tălmăcire regizorală inedită, interesantă, cu proiecţii în actualitate.

Un opus politic

Să detaliez viziunea. La sosirea publicului, uşile monumentale de la intrarea Operei sunt ferecate cu lanţuri grele, ce leagă deţinuţi cu gura simbolic astupată. (Intrarea se face prin lateral.) Ni se sugerează că spaţiul interior al teatrului a devenit un univers concentraţionar. În fond, „Fidelio” este în mod clar opus politic. Un banner uriaş străjuieşte coloanele exterioare, RESPECT, lozincă de largă conotaţie în aceste zile, de la toleranţa multirasială la lupta contra violenţei de orice fel. Se scandează ceva...

În sală, scena, deschisă, este dominată pe fundal de cuvântul SPERANŢĂ, iar pe bannere laterale stă scris mobilizator, ACUM, TREZEŞTE-TE, CURAJ... Sugestiv şi inspirator.

Vick a plasat acţiunea în contemporan, în ultimii 40-45 de ani, judecând după cele şapte maşini automate de spălat de pe platoul aproape gol (scenografie, Samal Blak). Costumele (Mauro Tinti) sunt adecvate epocii. O imensă stivă de rufe murdare domină scena în primul act, este răscolită, răvăşită de un soi de homeless, spălată la maşini de Marzelline. Poate fi mizeria generală în care se trăieşte.

În actul secund, ÎNTUNERICUL (banner) închisorii de stat domină, spectatorii găsesc pe scaune cagule negre, îndemnaţi fiind să şi le pună: „Dacă eşti pregătit pentru întuneric, alătură-te nouă”, se strigă printre rânduri. Nu-mi dau seama câţi au făcut-o şi nu sunt convins de efect. O găselniţă forţată şi... deloc igienică.

Neglijent, Graham Vick îl lasă pe Florestan să-şi autoaplice cătuşele, după marea sa arie. Altă invenţie fără rost, inexplicabilă. Deţinuţii inundaseră scena încă din actul anterior, conform libretului, însă au rămas pe platou până la final, ca martori ai întâmplărilor.

O rochie albă de mireasă sta suspendată în înalturi, simbol al deznodământului fericit care plutea în eter. Faptul că ea coboară în ultima scenă şi este îmbrăcată de Leonora pare o tratare naivă din partea regizorului, uitând chiar că eroii principali erau căsătoriţi. În scenă sunt aduse şi alte bannere, LIBERTATE, din nou RESPECT, DRAGOSTE, CREDINŢĂ, mesaje copilăreşti, redondante cu spiritul tramei. În timp ce ÎNTUNERICUL cade în neant. Pleonastică încheiere. Grandiosul imn beethovenian, prefigurare a spiritului „Odei bucuriei” din „Simfonia a IX-a”, era suficient.

Act de curaj

Revin la textul vorbit. Este marea izbândă a regizorului, care împlineşte spectacolul muzical. Cum spuneam, în puţine locuri păstrează originalul, cu simplul scop de a ajuta înţelegerea subiectului. În rest, a fost expresia gândurilor personajelor, a reflecţiilor lor lăuntrice, ecouri ale propriilor euri, care le completează conturul şi personalitatea. Un act de curaj din partea regizorului, ale cărui intervenţii în text şocheză şi declanşează dispute.

Rostirile vin ca din partea unor „raisonneur-i”, întrupaţi de actori colaboratori, 28 la număr, care împânzesc sala de sus până jos şi, odată ce Don Pizarro îşi face apariţia, o cotropesc, ameninţă cu arme automate. Tensiune maximă. Remarcabili sunt cei doi bodyguarzi gen spidermen, care îl însoţesc pe dictator, mascaţi, precum nişte jivine târâtoare.

Produsul este de maximă teatralitate şi imixtiunea lui Vick în „Fidelio” duce la un puternic spectacol de teatru muzical, cu efect covârşitor, desăvârşind în acvaforte ţelul beethovenian de aspiraţie către libertate, lecturat în zbuciumatul context contemporan şi, de ce să n-o spun, prin utilizarea figuraţiei speciale actoriceşti, eliminând zicerile false de text vorbit pe care cântăreţii de operă le mai practică des.

Teatralitatea derivă şi din jocul de scenă al eroilor, bine cumpănit, cu puţine deficienţe. Statismul mai dăinuie însă, regizorul rămânând captiv tentei oratoriale pe care opusul o respiră deseori. Mă gândesc la trio-ul Rocco-Marzelline-Fidelio „Gut Söhnchen, gut” (actul prim), la cvartetul Fidelio-Florestan-Pizarro-Rocco „Er sterbe” (actul secund) şi chiar la relaţionarea dintre Fidelio şi Florestan.

Înainte de a considera ingerinţele lui Graham Vick în textul declamat drept sacrilegii, cred că gândul trebuie să zboare către noua convenţie pe care o defineam în repetate rânduri, născută automat împreună cu orice viziune modernă translatată spaţio-temporal şi care trebuie acceptată apriori dacă se doreşte aducerea noului pe scenele de operă. Desigur, în limite rezonabile şi fără atentate la adresa muzicii.

Asineta Răducan

S-a născut o stea

          Numele ei, Asineta Răducan, mezzosoprană, solistă a Operei din Braşov. Debutantă în rolul Leonora/Fidelio. Artista a expus un glas proaspăt, consistent, omogen pe întreg ambitusul, bogat în armonice, cu accentuări dramatice, acute strălucitoare şi sunete grave domol - tulburătoare, tălmăcind frazele beethoveniene cu mare expresivitate şi dăruire. Marea arie „Abscheulicher!” din primul act sau duetul cu Florestan „O namen-, namenlose Freude!” din cel de-al doilea au fost secvenţe de vârf, memorabile, care au încununat o creaţie ce o situează pe cântăreaţă printre importantele interprete istorice ale rolului (actualmente, singură în România), cu serioasă „bătaie” internaţională.

Asineta Răducan şi Marius Vlad Budoiu         

Tenor de aleasă cultură stilistică, Marius Vlad Budoiu a conceput la acest debut în rolul Florestan un personaj cu cânt evocator - eroic, cu eleganţă nobiliară, fără excese. Dificila ţesătură vocală ascendent acută a ariei „Gott! Welch’ Dunkel hier!... In den Lebens Frühlingstagen” a fost servită fără fisură, admirabil construită şi potenţată.

Valentin Vasiliu şi bodyguarzii lui

Negurosul Pizarro a găsit în baritonul Valentin Vasiliu un interpret cu voce potrivită, alăturată dimensiunii dramaturgice.

Horia Sandu

Într-unul din cele mai bune roluri ale sale, dacă nu în cel mai bun, Rocco, basul Horia Sandu a cântat cu inteligenţă şi ştiinţă a articulării şi punctărilor expresive în limba germană, rezonându-şi cu pregnanţă glasul masiv şi pătrunzător.

Andrei Lazăr şi Laura Nicorescu

Soprana Laura Nicorescu, invitată din Austria dar cu studii bucureştene (Maria Slătinaru-Nistor), a plăcut graţie lirismului lejer dăruit Marzellinei şi frazării încărcate de sensuri. Ca şi naturaleţei atitudinii.

Şi el debutant în rolul Jacquino, tenorul Andrei Lazăr, s-a recomandat încăodată prin inteligenţa de cânt şi interpretare, prin proiecţia de sunet a vocii.

Ministrul Don Fernando a avut prin baritonul Cătălin Ţoropoc (debutant în rol) un glas fluid, cu plăcută şi rotundă timbralitate.

Nu-i uit, ca remarcă, pe interpreţii celor doi deţinuţi – personaje episodice – Marius Iulian şi Filip Panait, membri ai Corului Operei Naţionale Bucureşti.

„Fidelio” a beneficiat de o distribuţie valoroasă. Regret că programul de sală, masiv şi bilingv, nu a cuprins şi prezentarea soliştilor vocali.

Aplauze. În centru, Graham Vick şi Cristian Mandeal

La pupitru, o autoritate în materie, dirijorul Cristian Mandeal care, în afara exploatării cu înaltă ştiinţă a simfonismului partiturii, a asigurat o foarte bună pregătire muzicală, revelată în arii, duete, triouri, cvartete, prin tempouri corecte, creatoare de atmosferă, deşi insistent (şi periculos) accelerate în final. Vigoarea baghetei a depăşit în anumite momente unele voci, dar deficienţa majoră a venit din partea instrumentiştilor partidei de suflători, neatenţi, neglijenţi, inprecişi încă de la uvertură, trecând prin aria Leonorei şi până la solemnul semnal al sosirii Ministrului.

Pentru o asemenea atitudine la o premieră îndelung pregătită, ar fi necesare oarece măsuri punitive. Prima ar fi trebuit să fie neinvitarea pe scenă, la aplauze, a instrumentiştilor. Sau, poate, s-a procedat aşa tocmai pentru a-i expune. Numai că publicul a rezervat sporadice exclamaţii de „Buuu!”, doar regiei.

Ovaţiile maxime au revenit soliştilor, dirijorului Cristian Mandeal şi maestrului de cor, excepţionalul Stelian Olariu, supremul formator şi constructor de ansamblu vocal al Operei Naţionale Bucureşti.

Rămânem cu SPERANŢA

Ca producţie, „Fidelio” marca Graham Vick este un spectacol pretenţios, complex, complicat şi întreţinerea lui scenică la parametrii premierei, dificilă. Revine misiunea asistenţilor de regie, Matthias Janser şi, îndeosebi, indigenei Ioana Petre, s-o împlinească, pentru a asigura durabilitatea spectacolului pe afiş. Din păcate, în lumea de azi şi mai mult ca sigur în cea viitoare, actualitatea lui este perpetuă, la scară universală. Cu toată SPERANŢA care ne rămâne.

Privitor la nerealizările orchestrei, repetiţiile ce vor urma cu Cristian Mandeal şi, nu în ultimul rând, ochiul unui director artistic/muzical, necesar să fie numit la Opera Naţională Bucureşti sunt premisele pentru o altă calitate, observată şi cu autoritate administrativă, ca în teatrele occidentale.

Ce păcat că, a doua zi după premieră, stagiunea s-a închis. Spectacolul ar fi meritat văzut şi revăzut. Aşa încât, nu-l rataţi în toamnă!

La final, cu toată nota apreciativă generală pe care o acord noului „Fidelio”, nu pot să nu remarc, din nou, că după falanga de regizori străini care au semnat producţii în ultimii ani, ar fi cazul ca prima scenă lirică naţională să reflecteze şi la marile valori româneşti care s-au remarcat în lume în domeniul montărilor de operă sau la cei care vor să se apropie de ele venind din teatru sau, de ce nu, şi din film, unde suntem atât de performanţi.

Credit foto: GIN PHOTO