Alături de concertele din ţară, de populara Piaţă bucureşteană a festivalului, de alte evenimente asociate, printre care locuri importante l-au ocupat Simpozionul Internaţional de Muzicologie „George Enescu” şi Forumul Internaţional al Compozitorilor. Şi, din nou, marile formaţii simfonice au dominat programele.

Zubin Mehta, preşedintele de onoare al festivalului, a dirijat Israel Philharmonic Orchestra

Vizitator constant al Bucureştiului muzical încă din 1964, ilustrul artist apare la venerabila vârstă de 81 de ani într-o formă a acumulărilor esenţiale dobândite pe parcursul memorabilei cariere. Este dirijorul care iradiază spiritualitate clasică în tălmăcirea lucrărilor, pe care o restituie acum imperturbabil, cu gestică domoală, aparent discretă, dar plină de preciziune inspiratoare. Zvâcnirile mâinilor au dispărut sau s-au ostoit, însă eficienţa a rămas aceeaşi. Câteodată, maestrul direcţionează partidele şi sonurile orchestrale prin gesturi imperceptibile. Este suficient. Israel Philharmonic Orchestra răspunde şi scoate scântei.

Pentru prima seară, solista Khatia Buniatishvili, al cărei sunet nu domină instrumentul prin forţă, a oferit o versiune intimistă a Concertului pentru pian şi orchestră în la minor, op. 54 de Schumann, susţinută adecvat de dirijorul care a ştiut să modeleze sonorităţile după necesităţi. Virtuţile Khatiei Buniatishvili s-au probat prin sunetul diafan (prima parte), expozeul graţios (mişcarea secundă, în care Mehta a desenat broderii de rară fineţe), tehnica virtuoză (partea finală).

Construcţia opusului straussian nr. 53, „Simfonia Domestica”, a avut prin şeful de orchestră un architect atent la detalii, la evidenţierea temelor „membrilor familiei” avute în gând de compozitor, a stărilor de spirit, liric şi cu umor, de la liniştea şi calmul absolut până la dezvoltările cvasi-wagneriene. Fineţea articulaţiei primelor violine, concertmaestrul inclus, a impresionat, conductul către finalul de mare anvergură a dat culoare şi dimensiune discursului melodic. Alămurile, intens solicitate, nu au avut deviaţii flagrante.

În seara următoare, micul poem simfonic „Vocile naturii” de George Enescu, opus neterminat, a primit prin viziunea lui Zubin Mehta tente impresioniste, contemplative şi coerenţă în expunere.

Apoi, excelentul Leonidas Kavakos, cu ton princiar, a cântat Concertul pentru vioară şi orchestră în Re major, op. 77 de Brahms în plină expansivitate romantică, sensibil, elegant, gânditor. Este un artist cu aleasă cultură a sunetului, tehnician de clasă şi creator de atmosferă incantată. Tempo-urile lui Mehta au creat cadrul propice exprimării într-un asemenea context stilistic, chiar dacă vraja creată în secţiunea secundă a fost, pe alocuri, prea brutal lovită de corni.

Graţie aranjamentului orchestral cu „lemnele” amplasate în locul primilor „cordari”, înconjurându-l pe dirijor, s-au conferit prim-planuri intervenţiilor acestora din Simfonia a IX-a în Do major, D 944 „Marea simfonie” de Schubert. S-a ajuns la un nou echilibru care, coroborat cu tempo-urile „aşezate”, au valorizat şi mai mult omogenitatea  ansamblului, capabil de sonorităţi învăluitoare şi elegante, în romantism total.

Mahler şi Bruckner cu Thomas Hampson şi Christoph Eschenbach

Dacă se judecă după vârstă, 62 de ani, baritonul Thomas Hampson a trecut de mult de zenitul carierei, prodigioase, versatile, în care s-a apropiat de o multitudine de roluri de operă mozartiene, rossiniene, verdiene, pucciniene, straussiene, wagneriene etc., plus o întreagă literatură de lied. A fost posibil datorită inteligenţei artistice, a studiului aprofundat (cu Elisabeth Schwarzkopf!), a culturii de cânt şi stil. Cel puţin dacă reflectăm la interpretarea liedului, aşa cum l-am auzit în festival sub bagheta lui Christoph Eschenbach la pupitrul Orchestre National de France, cariera îi este departe de a se încheia, chiar dacă anii şi-au mai pus amprenta, opacităţi de sunet fiind detectabile.

În cele „Cinci lieduri din ciclul pe versuri de Friedrich Rückert” de Mahler, Hampson a hipnotizat sala prin capacitatea de a rafina frazele muzicale, de a rosti nuanţat cuvintele, de a cânta maleabil şi unduitor, elegant şi cu moliciuni seducătoare. Un mare artist, pe care mult ni l-am fi dorit într-un recital lung, la Ateneu.

Eschenbach a dedicat această primă serată lui Gustav Mahler şi a încheiat-o cu monumentala Simfonie în do diez minor, a cincea. O redare plină de elocvenţă, făcută de un dirijor care a parcurs-o pe dinafară şi a direcţionat sonorităţile instrumentiştilor cu o gestualitate dinamică, vibrantă, plină de expresie. După un Marş funebru mai mult elegiac, mişcarea secundă a continuat ca o luptă a contrariilor între melodicitatea expusă de coarde şi intervenţiile furibunde ale alămurilor, partidă stăruitor apelată pe tot parcursul simfoniei, cu răspunsuri bune şi dominatoare, în pofida unor mici incorectitudini. Eschenbach a însufleţit paginile dansante şi s-a arătat plin de subtilităţi în celebrul „Adagietto”, încheind grandios ultima parte, „Rondo – Finale”.

Christoph Eschenbach

La o zi distanţă, programul a cuprins Uvertura „Tannhäuser” de Wagner într-o lectură analitică, în care crescendo-urile către culminaţiile suverane, urmate de decrescendo-uri, au avut potrivita arhitectură graduală, dramaturgia a fost subliniată în detaliu (mă gândesc la zicerea eroului „Dir tone Lob! Die Wunder sei'n gepriesen...” din operă, tabloul Venusberg, aici preluată de „tutti” orchestral, mai întâi vehement şi apoi victorios), finalul a copleşit prin masivitatea alămurilor dominatoare, poate prea mult, peste compartimentele coardelor.

Un minunat artist norvegian, Truls Mørk, cu limpezime de sunet şi frazare frumoasă a dat viaţă Simfoniei concertante pentru violoncel şi orchestră în si minor, op. 8 de George Enescu.

Revenit la romantism, programul a inclus prima simfonie, în do minor, op. 68 de Brahms, cadru de exprimare a unei tulburătoare gravităţi ce îşi întinde tentaculele până în cea de-a doua mişcare, altfel, elegant abordată. Şi dacă în ultima parte tonusul orchestral a părut în oarecare măsură consumat, reabilitarea a venit rapid, odată cu tema „cordarilor”, către finalul agitat.

„Damnaţiunea lui Faust”, remarcabil realizată de ansamblurile Filarmonicii „George Enescu”

Monumentală legendă dramatică, opusul lui Berlioz a primit o remarcabilă tălmăcire din partea Corului şi Orchestrei Filarmonicii bucureştene, sub bagheta lui John Nelson, avându-l pe Gabriel Bebeşelea dirijor asistent.

Uriaşa complexitate a lucrării, lungimea partiturii, impun eforturi considerabile de execuţie, de integrare în stil, în atmosfera romantică, fără de care demersul nu poate merge către succes. Nu numai masivitatea sonoră a impresionat, ci şi lectura adâncită a secvenţelor celor patru părţi, în direcţia integrării dramaturgice şi redării proporţiei epopeice a opusului. Impunând tempo-uri adecvate şi direcţionând precis indicaţiile de coloristică, dirijorul a demonstrat puternica apetenţă pentru spiritul componistic.

A fost admirabil urmat de instrumentişti. Orchestra a cântat compact şi omogen, cu varietate de nuanţe, expresivitate şi calitate de sunet, cu remarcabile individualităţi. Mă gândesc acum numai la cornul englez ce însoţeşte, susţine a doua arie a Margaretei. Partidele orchestrale s-au remarcat, fiecare în parte, dar şi în conexiune simbiotică, de la „cordari” (printre altele, remarcabilă virtuozitate în „Goana spre abis”), la mult solicitatele „lemne” (scânteietoare!), la alămuri şi percuţie. Greu de făcut ierarhizări! Între rafinamente idilice şi sunete copleşitoare, totul a fost la îndemâna filarmoniştilor.

John Nelson, Peter Hoare, Nicolas Teste        

În context, Corul pregătit de Ion Iosif Prunner a expus sonorităţi variate, de la lirismul descrierii câmpiei ungare şi al Cântecului de Paşti la suculenţa fugii pe tema lui Brander din taverna lui Auerbach, de la temperamentalul cor al gnomilor şi silfidelor la covârşitoarele ansambluri din finalul lucrării, între care cel din ceruri, apoteoză a Margaretei, a sunat luminos şi eteric. Corul de copii din ultimele pagini a fost înlocuit de vocea unei soprane.

A existat în lectura lui John Nelson, a ansamblurilor, preocuparea pentru înfăţişarea fiorului romantic, a imagisticii, spectaculosului şi tensiunii dramaturgice. Iată cheia pentru o transpunere veridică.

Personajul Faust a fost interpretat de tenorul Peter Hoare, care l-a înlocuit în ultimul moment pe Francesco Demuro, indisponibil. Fără să dispună de o timbralitate rotundă şi de o dimensiune importantă de glas, a frazat evocator şi descriptiv încă de la primele măsuri, îndrăgostit de natură şi poezie. Limitele vocii au apărut evidente începând cu partea  a treia, odată cu ţesătura mai înaltă rezervată de Berlioz personajului, prin acutele preluate în falset sau cu sonorităţi precare.

Basul Nicolas Testé (Mefisto) a devoalat un glas generos, bogat în armonice, larg dimensionat cu care, în afară de forţă, a expus o diversă paletă de culori. Sarcasmul şi insinuările, ironia şi umorul (Balada puricelui), falsitatea şi severitatea, subtilitatea (Serenada) au fost doar câteva atitudini ale punerii în pagină a rolului. Şi Testé are oarecari limitări în registrul acut, prin unele note „albe” (aceeaşi Baladă a puricelui).

Galonata mezzosoprană Clémentine Margaine (Margareta) şi-a motivat reputaţia prin calitatea vocii, sesizabilă de la primul sunet, rotund şi strălucitor. Balada regelui din Thulé, prima arie, a primit o lectură concretă, lipsită de gingăşia personajului. Poate că artista nu a fost în cea mai bună seară, întrucât celebra „romanţă” „D'amour l'ardente flamme” a adus, pe rând, sonorităţi deschise, dispersate, nevibrate, portamente, atacuri „pe dedesubt”, în detrimentul fluidităţii liniei vocale, condiţie pentru încadrarea în stil a minunatei confesiuni de iubire a eroinei. 

Brander (rol de bas în partitură) a fost tânărul bariton Şerban Vasile, cu glas frumos, cu suculentă şi agilă intervenţie prin jucăuşul cântec pe care îl rosteşte în taverna lui Auerbach din Leipzig.

În regia multimedia a lui Petrikă Ionesco, fundalul scenei a primit proiecţii pe noul ecran LED, care au susţinut trama, corelat cu desfăşurarea acţiunii dramatice. Peisaje, castele medievale, tablouri de epocă, scene pastorale sau de luptă, flăcările iadului, demoni şi îngeri, iată cam ce s-a perindat prin faţa ochilor.

Păcat că relaţionarea între personaje a fost sumară, fără prea multe sugestii sau chiar a lipsit.

„Damnaţiunea lui Faust” de Berlioz, o realizare de prestigiu a colectivelor Filarmonicii „George Enescu”, un proiect care, spre a valorifica munca depusă, ar trebui reluat cât mai rapid în stagiune, cu solişti români (toţi se pot găsi) şi dirijor român. Există şi el, Gabriel Bebeşelea, asistent al lui Nelson.


Aplauze pentru Clementine Margaine, John Nelson, Peter Hoare, Nicolas Teste