Articol publicat pe blogul Despre Opera.

În 2018 am avut Rigoletto, prima operă din trilogia populistă a lui Giuseppe Verdi (celelalte două opere fiind La traviata şi Il trovatore). Succes de box office asigurat, amatorii de operă „trădând” fără remuşcări La bohème de la ONB, care se dădea în aceeaşi seară. Aveau şi de ce: George Petean, baritonul român cu o carieră internaţională excepţională în ultimii ani, cânta rolul titular. Dar, dincolo de staruri, e un exerciţiu sănătos pentru o orchestră simfonică să prezinte operă în concert. Nu doar pentru experienţă, ci şi pentru că publicul are ocazia să guste un sunet orchestral mai bogat decât al unui ansamblu din fosa teatrului. Cu atât mai interesant promitea să fie Rigoletto, o operă a cărei orchestraţie e o adevărată simfonie, deseori sacrificată şi transformată într-un simplu acompaniament la Operă.

Însă de la aşteptări până la rezultate e o distanţă pe care Orchestra Naţională Radio a parcurs-o numai rareori. În primul rând prin George Petean, exemplar de stil verdian într-un rol în care expresivitatea este esenţială, iar baritonul şi-a demonstrat clasa cu dezinvoltură. Alternând bufoneria sarcastică şi tonul patern din scenele cu Gilda, Petean a avut momente cu adevărat sublime, în special în actul doi, când a dus publicul cunoscător spre extaz cu Cortiggiani, vil razza dannata şi duetul Tutte le feste, urmat de Si, vendetta. Nu legato-ul a fost punctul său forte, utilizat cu bun gust, neostentativ, cât frazarea sa uluitoare de-a dreptul, în care fiecare cuvânt îşi avea accentul cel mai potrivit, alungând astfel orice urmă de rutină. Un adevărat bariton verdian ce poate revendica absolut justificat postura de continuator al tradiţiei marilor săi predecesori gen Piero Cappuccilli sau Leo Nucci. O voce completă, ce-şi păstra substanţa şi culoarea întunecată pe toată întinderea, de la tonurile grave şi consistente, până la notele cele mai înalte, atacate, după caz, în forţă sau piano. În orice caz, după Simon Boccanegra de anul trecut, Petean a fost la acelaşi nivel al excelenţei artistice, vineri. Păcat, mare păcat că-l vedem la Bucureşti atât de rar.

Mai departe încep însă şi problemele acestui concert. Gilda utilitatră a Luizei Fatyol a fost corectă vocal şi expresiv, dar vocea etalată a fost tot atât de banală, având totuşi meritul că a fost un bun coechipier pentru Petean, punându-l mereu în valoare. Dezamăgirea vine de la tenorul Cosmin Ifrim, complet depăşit de cerinţele rolului Ducelui. Problemele au fost nu doar dese, ci omniprezente odată ce s-a terminat scena balului din primul act. Timbrul e ingrat, dar asta ar fi cel mai neînsemnat defect. Probleme de intonaţie în Ella mi fu rapita, dublate de o dramatizare atât de exagerată încât devenea caricaturală, urmate apoi de ambiţia nejustificată de a termina cabaletta Possente amor (brăzdată de alte erori de intonaţie, la rândul ei) cu un contra Re absolut lamentabil, cu atât mai mult cu cât era opţional. Dar a continua să înşir nemulţumirile legate de interpretarea sa ar însemna să le retrăiesc, aşa că mă opresc. Nu înainte de a mă întreba de ce Orchestra Naţională Radio continuă să-l invite an după an?

Citiţi continuarea articolului pe blogul Despre Opera.