De Ziua Culturii Naţionale

A intrat în tradiţia ultimilor ani ca, în 15 ianuarie, când este omagiat Mihai Eminescu – acum la 164 de ani de la naştere -, să fie onorată deopotrivă Ziua Culturii Naţionale, în diverse oraşe din ţară, punct de referinţă fiind însă concertul derulat la Ateneu, clădire în faţa căreia se află chiar statuia poetului.

O seară specială, organizată de Ministerul Culturii, anunţându-se că vor colabora la realizarea evenimentului două dintre instituţiile reprezentative aflate în subordinea MC – Filarmonica şi Opera Naţională. Într-adevăr, orchestra Filarmonicii, sub bagheta energică şi experimentată a maestrului Horia Andreescu, a abordat pagini simfonice şi a acompaniat solişti din generaţii diverse într-un program accesibil, menit să răspundă aşteptărilor şi gustului personalităţilor aflate în sala arhiplină, de la membri ai Guvernului la înalţi prelaţi şi parlamentari, de la diplomaţi la academicieni şi reprezentanţi ai uniunilor de creaţie, ai teatrelor sau muzeelor.

Dar Opera a propus, în rotondă, o expoziţie de costume, precizându-se că elegantele rochii de epocă readuc farmecul unor producţii din repertoriul teatrului, deşi doar în parte erau din „garderoba” unor montări aplaudate pe acea scenă, purtate însă de soliste care s-au retras de multă vreme din viaţa de scenă – Roxana Briban („Nunta lui Figaro“), Eugenia Moldoveanu („Don Carlo“), Silvia Voinea („Flautul fermecat“) sau Ecaterina Ţuţu („Aida“) ‒, restul fiind puse la dispoziţie de către interprete stabilite de decenii în străinătate, care au purtat acele rochii pe mari scene ale lumii, colaborând doar arareori cu ONB – Marina Krilovici („Tosca“), Nelly Miricioiu („Manon Lescaut“), Elena Moşuc („Traviata“, „Boema“).

Pe de altă parte, o vitrină a găzduit o vioară, o filă de manuscris şi o fotografie cu autograful Reginei Elisabeta – toate evocându-l pe Enescu, notate ca fiind, de asemenea, prezentate de către ONB, dar „expuse prin bunăvoinţa d-lui Filip Capsali, din a cărui colecţie de familie fac parte“, deci, din nou doar „intermediate“ de Teatrul Liric bucureştean. Continuând pe aceeaşi linie, niciunul dintre soliştii vocali incluşi în programul serii nu figurează printre angajaţii ONB, ci doar invitaţi când şi când să apară în stagiunea curentă. De ce nu s-au expus elemente aflate în posesia efectivă a teatrului, de ce nu a cântat măcar un solist al Operei care, firesc, s-a implicat în realizarea evenimentului, dar nicidecum cu ceea ce are în „dotare“? Este, de fapt, o întrebare retorică, deşi probabil ar fi fost de aşteptat ca, mai ales în organizarea Ministerului Culturii, să se pună în valoare repere şi interpreţi ai ONB, nu doar împrumuturi diverse, fie ele şi deosebit de interesante.

Un alt aspect deconcertant pentru mulţi dintre spectatori a fost raportarea, în introducerea făcută de Cătălin Sava (de la TVR) şi în alocuţiunea ministrului Gigel Sorinel Ştirbu, doar la simbolul eminescian, deşi nimic din programul ce a urmat nu a avut vreo legătură cu poetul, în schimb nu s-a spus niciun cuvânt despre Enescu – prezent şi prin „Rapsodia I“ cântată în acea seară şi prin obiectele din vitrina menţionată ‒, dar nici despre arta noastră plastică, deşi în rotondă era o altă expoziţie (din colecţia Muzeului Naţional de Artă), alăturând picturi semnate de Alexandru Ciucurencu, Sorin Ilfoveanu, Aurel Ciupe, Gheorghe Tomaziu, Constantin Piliuţă, surprinzând pe pânză chipurile unor muzicieni de marcă.

Lăsând asemenea „detalii“ deoparte, am ascultat cu plăcere fragmente din suita „Mihai Viteazul“ de Olah, celebrul vals „Valurile Dunării“ de Ivanovici sau „Rapsodia“ enesciană, alternând cu momente solistice în care baritonul Şerban Vasile a abordat cavatina din „Bărbierul din Sevilla“ de Rossini, cu un plus dezinvoltură şi expresivitate, glasul calitativ fiindu-i însă acoperit adesea de orchestră (dar nu din vina acesteia). Apoi, mezzosoprana Roxana Constantinescu a ales aria Rosinei din aceeaşi operă (sosind din Germania pentru a susţine rolul integral în spectacolul ONB, din 26 ianuarie), etalând charisma şi cochetăria ce-i sunt specifice, brodând „fiorituri“ considerate de efect în ţesătura rezolvată cu aplomb, tenorul Teodor Ilincăi preferând aria din „Macbeth“ de Verdi, calitatea sa vocală nativă fiind dublată şi de o interpretare mai nuanţată ca altădată, pentru ca soprana Elena Moşuc să reia aria din „Trubadurul“ (actul IV), cântată în urmă cu o lună la sala Radio, semn că se îndreaptă spre un repertoriu nou, păstrându-şi însă maniera bel-canto în care glasul său generos se simte bine, chiar dacă scriitura verdiană este altfel. La rândul său, a venit de la Zurich pentru a pregăti apariţia în rolul titular din „Traviata“, reprezentaţie prin care, în 18 ianuarie, la ONB, va fi aniversată la împlinirea vârstei de 50 de ani (care nu se lasă deloc „ghicită“ în prospeţimea vocală).

Şi violonistul Vlad Stănculeasa a sosit din Elveţia, unde activează de ani buni, cântând acum, cu sunet cald şi frazare sensibilă, îndrăgita „Baladă“ de C. Porumbescu, în timp ce violoncelistul Ştefan Cazacu – singurul dintre soliştii serii care locuieşte şi studiază efectiv la Bucureşti ‒, a cucerit în „Dans ţărănesc“ de C. Dimitrescu, tehnica sa performantă împlinindu-se în fluenţa discursului, în jocul de culori redat într-un tempo năucitor, perfect corelat cu demersul orchestral. În treacăt fie spus, programul de sală notează că Vlad Stănculeasa este violoncelist, iar Ştefan Cazacu… violonist.

Aplauzele entuziaste ale publicului au fost răsplătite printr-un bis bine ales de dirijorul Horia Andreescu – „Hora staccato“ de G. Dinicu ‒, la finalul unui concert de succes, cu muzică frumoasă, cântată cu îngrijire sau chiar excelent, beneficiind prioritar de solişti care, desigur, reprezintă şcoala şi cultura noastră dar peste hotare.

Mă întreb – din nou retoric – dacă Ziua Culturii Naţionale nu ar fi trebuit să aducă în lumina reflectoarelor, pe lângă Horia Andreescu şi Ştefan Cazacu, şi alţi artişti de cotă care evoluează în ţară, pentru a infirma astfel convingerea unora că toţi cei cu adevărat valoroşi pleacă în lume, aici rămânând… restul. Slavă Domnului, avem încă artişti unanim apreciaţi care au ales să îşi construiască o carieră importantă în special „acasă“. Ar trebui doar „observaţi“ de forurile competente.