Corespondenţă Berlinală 2015 – Istoria se repetă

Încă de la prima proiecţie cu „Nadie quiere la noche” a catalanei Isabel Coixet nu puteai să nu te duci cu gândul la „Nanuk” al lui Flaherty din 1922 - o capodoperă cu eschimoşi. Încercările unei neveste feministe a unui explorator la Polul Nord, chiar dacă interpretată de oscarizata Juliette Binoche, nu salvează mare lucru, cu toate că de pe la prima scenă împuşcă un urs, sper că nu pe cel de aur , pe care cu siguranţă pelicula l-a ratat.

Primirea a fost rece, în ton cu avalanşele, ce-i drept splendid filmate, şi fără aplauze (la presă). Nici portughezul „Sânge albastru” n-a rupt inima târgului, cu tot latin lover-ul lui cu tot. Băiat frumos, omul ghiulea ne-a plasat în lumea circului, de care nu mai scăpăm. Apare şi la Variete, din 1925, unde un comentariu cântat în versuri hip-hop al celor de la Tiger Lillies, fac melodrama cu Emil Jannings (aproape de nerecunoscut)şi Lya de Putty (actriţă fetiş interbelică) obsedantă, în sensul rău al cuvântului, repetitiv plicticoasă. În drama pasională, al treilea pesonaj e un actor de un şarm şi o eleganţă dintre cele deja demult dispărute, britanicul Warwick Ward. Şi la Wenders (încă în Scandinavia cu ultimele retuşuri la filmul cu care concurează marţi oficial: Totul o să fie bine) şi Berlinul lui văzut de îngeri e şi un bâlci, dar şi Bruno Ganz, angelic, care nici nu-ţi vine a crede că a fost şi un Hitler perfect (alături de Alexandra Maria Lara a noastră) la regizorul, care acum vine în competiţie cu: 13 minute.

„Regina deşertului lui Herzog”, cu Nicole Kidman, e un film pentru sentimentali sau pentru cine a trăit pasiuni mistuitoare (deşi e greu de crezut că o asemenea frumuseţe, cultivată şi de o inteligenţă sclipitoare se poate îndrăgosti de un James Franco, care arată ca un fante de mahala!). Inutil de adăugat cu ce hohote de râs, pline de ironie s-a ales vedeta din „Saga Amurg”, Robert Pattinson, când şi-a imaginat că poate fi un înlocuitor de Peter O’ Toole în „Lawrence al Arabiei”, figură cult cinematografică! În schimb costumele sunt fastuoase, perioada aceeaşi ca în „Promisiunea”, cu destrămarea Imperiului Otoman şi ideea lipsei de noţiune a timpului, concretizată în fierberea unui ou, cât ţine o rugăciune, fiind extrem de grăitoare. 45 de ani cu Charlotte Rampling şi Sir Tom Courtenay (din „Doctor Jivago”, unde muzica de neuitat a fost compusă de fostul socru al lui Rampling, Maurice Jarre) ar fi putut să fie fără cusur, ca poveste, dacă ne scutea de nişte scabroşenii stânjenitoare a la Amour! În schimb, scena dansului cuplului aprope semi-centenar, trezeşte nostalgii autohtone: „Asphalte Tango” al lui Nae Caranfil. Cel mai ingenios şi plin de substanţă rămîne până acum „Taxi”, al iranianului interzis Jafar Panahi, care ne plimbă prin Teheran (coincidenţă, Nicole în „Regina” învaţă farsi şi ştie poeţi persani milenari, pe dinafară), în vreme ce Farah, soţia fostului şah Pahlavi, e invitată de Televiziunea germană, la o discuţie despe ţara ei natală!

Tehnicolorul e rege la clasice, în această ediţie. O revizionare integrală (de 4 ore cu o pauză de 15 minute)a legendarului „Pe aripile vântului, cu o sală ultra plină, până după miezul nopţii, cu reacţii entuziasmate (ale mele cu un mic decalaj înainte că-l ştiu aproape replică de replică) m-a lăsat fără haina de la garderobă, dar să sperăm că Scarlett n-o să mă coste vreo pneumonie!