Formula managerială de primă magnitudine, Zubin Mehta, preşedinte de onoare, Vladimir Jurowsky, director artistic, Mihai Constantinescu, director executiv, oferă împătimiţilor muzicii din Capitală, Iaşi, Oradea, Sibiu, Cluj-Napoca, Ploieşti, Timişoara, dar şi din Chişinău, regalul obişnuit, întâlnirea cu marea muzică şi cu mulţi dintre renumiţii ei sacerdoţi. Între 2 şi 24 septembrie, România este capitala mondială a artei sunetelor, prin festivalul care stă pe podium alături de faimoasele manifestări de gen din lumea întreagă. Dată fiind longevitatea, înalta calitate ediţie de ediţie, cred că atributul de „celebru” i se poate acorda fără umbră de ezitare.

În afara structurii şi programărilor obişnuite, anul 2017 a confirmat preocuparea şi mai accentuată pentru promovarea creaţiei enesciene – în repertorii se regăsesc nu mai puţin de 37 de titluri ale opusurilor marelui compozitor şi, ca noutăţi, lucrări strânse sub genericul secţiunii „Muzica secolului 21”, dar şi prima ediţie a Forumului Internaţional al Compozitorilor, o iniţiativă a directorului artistic, cu participarea unor creatori renumiţi din ţară şi străinătate.

Interpretare de excepţie

Pentru seara inaugurală, sonurile capodoperei „Oedipe” au inundat Sala Mare a Palatului într-o interpretare de excepţie, datorată London Philharmonic Orchestra şi dirijorului Vladimir Jurowsky, cu concursul Corului Filarmonicii „George Enescu” (pregătit de Ion Iosif Prunner), Corului de copii Radio (pregătit de Voicu Popescu).

S-a optat pentru o audiţie concertantă care a esenţializat accesul la muzică dar care, deşi nesusţinută de o montare scenică, a căpătat dramaturgie prin lectura şefului de orchestră şi a minunaţilor săi instrumentişti. Nu în ultimul rând, serata a primit opţiuni multimedia, prin proiecţii pe fundal, imaginea fixă cu sigla festivalului cu care eram obişnuiţi fiind înlocuită de o viziune modernă gândită de Carmen Lidia Vidu pe noul ecran LED al auditoriumului. A fost o corelare bine stăpânită şi acordată în abstract cu muzica şi substanţa ei. S-au vizualizat elemente geografice vechi din Teba, Corint (oare canalul datează din epoca antică?), împrejurimile Atenei, grupuri statuare şi basoreliefuri înfăţişând personaje ale tragediei, citate în limba franceză, desene abstracte.

Desigur, traducerea în limba română a libretului pe alte două ecrane laterale a servit înţelegerii depline a mesajului enescian.

Numerosul public a avut o accentuată participare afectivă, validată prin succesul grandios, prin aplauzele şi ovaţiile de la final.

Bagheta lui Vladimir Jurowsky, energică şi detalistă, spectaculoasă şi rafinată, scormonitoare a sensurilor scriiturii, a condus o orchestră de elevată calitate, cu pachete de instrumente omogen articulate, cu „lemne” de aleasă ţinută sonoră şi alămuri ce frizează perfecţiunea... familia celebrelor alămuri ale marilor ansambluri londoneze. Misterul şi forţa au fost prezente încă de la primele acorduri, sunetele elegiace au subliniat atmosfera iar culminaţiile au avut grandoare şi dramatism. Corurile au cântat admirabil, dezvoltând efluvii sonore copleşitoare, dar şi catifea, moliciuni şi sfere serene în actul final.

Ecrasantul rol titular a găsit în baritonul Paul Gay un interpret care a adâncit citirea texturii enesciene, ca un gânditor reflexiv şi profund (scena din Corint), dar care îşi anunţa anvergura de glas. Monologul „Où suis-je?” a exprimat întreaga frământare a eroului, prin rostire moale, în mezzavoce către zona superioară a registrului. Stăpân pe declamaţiile care abundă în actul al III-lea, a depăşit cu ştiinţă cele două solicitante exclamaţii „Ouvrez les portes!” (îndeosebi prima) şi a dăruit tente transcendentale expunerilor finale. Fără să vreau, gândul mi-a zburat către David Ohanesian, interpretul reper al personajului. Greu de reprodus o performanţă care vine direct din tragismul existent intrinsec în timbralitatea nativă a baritonului român! Iată cheia.

Primele sunete ale intervenţiei Sfinxului (Ildikó Komlósi), „Je t'attendais” am crezut că vin din neant, din infinit. Învăluitoare, vocea distinsei mezzosoprane a creat un halou captivant, un abur suav, mistic în discursul cu care i-a adresat întrebarea lui Oedipe, iar moartea Ekhidnei a unduit dureros. O mare creaţie. (Faptul că un operator tehnic se mişca prin spatele artistei, în lojă, prin spotul de lumină care o fixa, n-a putut rupe vraja clipei. Ce neglijenţă!)

Cu glas profund, într-adevăr cu sonorităţi profetice, impunătoare, basul Willard White a fost Tiresias. Inteligent şi variat construit ca personaj mi s-a părut Păstorul propus de excelentul tenor de caracter Graham Clark. După scena de la întretăierea drumurilor (a doua din actul secund), cântată subtil, cu umor fin, a urmat cea a „anchetei” din actul al treilea, în care glasul a sunat pătrunzător, zguduitor chiar, expresie a spaimei faţă de ceea ce urma să dezvăluie.

Cu evoluţie de la duios (primul act) la tensiune dramatică (actul al III-lea), mezzosoprana Ruxandra Donose a fost vocea cu culoare de violă a Iocastei. Pentru rolul Meropa, un lux, mezzosoprana Felicity Palmer, în timp ce personajul Antigona a revenit sopranei Gabriela Iştoc, cu glas strălucitor.

Distribuţia i-a mai cuprins pe basul (cu glas baritonal) Mischa Schelomianski (Marele Preot), basul In Sung Sim (foarte bun vocal şi interpretativ ca Phorbas), baritonii Christopher Purves (Creon) şi Boris Pinkhasovich (Tezeu), precum şi pe tenorul Marius Vlad Budoiu (Laios). Străjerul propus de basul Maxim Mikhailov a cântat destul de reţinut măsurile – importante pentru atmosfera din jurul sălaşului Sfinxului - ce-i revin în actul secund.

Un concert memorabil, care se va repeta la Londra, în aceeaşi formulă, pe 23 septembrie şi cred că va servi, o dată în plus, unei noi receptări a operei „Oedipe”, un alt pas spre relansarea ei la nivel internaţional, demers absolut necesar.