Concert dirijat de Cristian Măcelaru, înainte de Paşte. Beethoven, Franck şi Şoştakovici, astă-seară, la Ateneu
0
Astă seară, de la ora 19.00, Orchestra simfonică a Filarmonicii "George Enescu", dirijată de Cristian Măcelaru, va susţine un program de Ludwig van Beethoven (Simfonia nr. 1, în do major, op. 21), César Franck (Variaţiuni simfonice pentru pian şi orchestră în fa diez minor) şi Dmitri Şostakovici (Simfonia nr. 1, în fa minor, op. 10).
În programul lui César Franck (Variaţiuni simfonice pentru pian şi orchestră în fa diez minor), solist va fi Dominique Merlet.
Dirijorul Cristian Măcelaru, laureat al Concursului de dirijat „Georg Solti”, ediţia 2014, s-a impus pe scenele de concert de pretutindeni. A început studiul viorii la University of Miami şi apoi a studiat la Rice University, absolvind clasa de vioară şi pe cea de dirijat a profesorului Larry Rachleff. A fost cel mai tânăr concertmaistru la Miami Symphony Orchestra şi a debutat la vârsta de 19 ani în calitate de solist la Carnegie Hall. A participat la cursurile de dirijat organizate la Tanglewood Music Center şi Aspen Music Festival şi s-a perfecţionat sub îndrumarea unor maeştri precum David Zinman, Murry Sidlin, Rafael Frühbeck de Burgos, Robert Spano, Oliver Knussen şi Stefan Ahsbury. A deţinut funcţia de dirijor rezident la Rice University Sheperd School of Music, pe cea de director muzical la Campanile Orchestra şi a fost asistentul dirijorului Larry Rachleff.
A condus, de asemenea, Houston Youth Symphony, alături de care a conceput un program de muzică de cameră. În calitate de Director artistic la Crisalis Music Project, Cristian Măcelaru a instituit concerte în care tineri muzicieni au avut ocazia să colaboreze cu artişti consacraţi. Printre proiectele de succes ale acestor programe se numără versiunea coregrafică, semnată de Susana Collins, a lucrării Anotimpurile de Vivaldi-Piazzolla. În 2012 a obţinut „Sir Georg Solti Emerging Conductor Award”, iar în 2014 a fost desemnat „Solti Fellow”.
La aniversarea centenarului Georg Solti, în 2012, dirijorul a debutat la Carnegie Hall într-un concert alături de Valery Gergiev. În 2010 a dirijat la Houston Grand Opera spectacolul Madama Butterfly şi a condus Tanglewood Music Center Orchestra prezentând, în primă audiţie, Turning Point de Colin Matthews în cadrul Tanglewood Contemporary Music Festival. În 2012 a fost dirijorul care l-a înlocuit pe Pierre Boulez într-un concert cu Chicago Symphony Orchestra, fiind elogiat de presa de specialitate. În stagiunea 2013-2014 a fost invitat să dirijeze Gothenburg Symphony, Orchestra Radio Bucureşti, Chicago Symphony Orchestra şi concertul de deschidere al festivalului Caramoor cu Orchestra of St. Luck şi solistul Joshua Bell. A participat, de asemenea, la festivalurile desfăşurate la Vail, Mann Center, Chautauqua şi Saratoga Springs. Cristian Măcelaru deţine funcţia de dirijor rezident la Philadelphia Orchestra şi pentru stagiunea 2014-2015 are pe agendă concerte cu Danish National Symphony Orchestra la Carnegie Hall şi, cu acelaşi ansamblu, un turneu în Danemarca, Germania şi SUA. Va dirija şi concertele ce se înscriu în cadrul evenimentelor aniversare dedicate compozitorilor Carl Nielsen şi Jean Sibelius, concerte în care va acompania violonişti de renume, precum Anne-Sophie Mutter şi Ray Chen. În aceeaşi stagiune va dirija orchestrele simfonice din Toronto, Baltimore, Houston, St Louis, Seattle, Detroit, Milwakee şi Indianapolis, iar în Europa va conduce Halle Orchestra, Bournemouth Symphony şi Hague Residentie Orkest din Olanda.
Solistul Dominique Merlet este unul dintre marii maeştri ai pianului în epoca noastră"m astfel comenta criticul Alain Lompech lansarea unui CD dedicat lui Brahms, precizând apoi: "
Ca şi Haskil, Backhaus, Lipatti, Kempf, Solomon, Horszowiski sau Perlemuter, fiecare în felul său, Merlet spune totul fără emfază, cântând cu simplitate şi onestitate în confruntarea sa cu muzica.
Aceasta este marca artistului format la exigenta şcoală a profesorilor Roger-Ducasse, Rose Lejour, Nadia Boulanger, Louis Hiltbrand care a ajuns la acea transparenţă a interpretării în fiecare piesă, emoţionând publicul prin sensibilitatea sa. Din ziua de septembrie 1957, când, în compania pianistei Martha Argerich, a câştigat Premiul I la renumitul Concurs internaţional de la Geneva, şi-a demonstrat multiplele sale calităţi de interpret: interiorizare pentru Beethoven, forţă lirică la Liszt sau Brahms, planuri diferit colorate la Debussy sau Ravel, strălucire la Prokofiev sau Bartok. Având un repertoriu imens, este ovaţionat astăzi la Berlin, Paris, Shanghai sau Bucureşti. Solistul abordează frecvent lucrări ale marilor compozitori care au fost pe nedrept date uitării. Discografia sa cuprinde trei recitaluri Chopin, două recitaluri Liszt, Debussy, integrala lucrărilor lui Ravel (două CD), Faure, Bartok, Brahms, dar şi Roger-Ducasse, Theodor Kirchner, lucrările pentru pian la patru mâini de Satie împreună cu Jean-Pierre Armengaud şi integrala sonatelor pentru pian şi vioară de Beethoven cu Gerard Poulet. Discul "L’age d’or du piano", înregistrat pe pianul său Steinway din 1895, a fost apreciat de mari muzicieni. Un disc consacrat lucrărilor comparate de Bach şi Krebs stă mărturie pentru îndelungata sa activitate în calitate de organist pe marea orgă Alfred Kern de la Notre-Dame des Blancs-Manteaux din Paris, ( 1956 şi 1990), instrument de valoare care a fost reconstruit sub îndrumarea sa. Dominique Merlet, renumit profesor la Conservatorul Naţional Superior de Muzică din Paris şi la Conservatorul Superior din Geneva, este invitat în juriile celor mai importante concrusuri internaţionale (Munchen, Leeds, Cleveland, Shanghai, Viena, Geneva, Varşovia, Hamamatsu) şi a format generaţii de discipoli deveniţi pianişti recunoscuţi.
Începând din 2004 concertează pretutindeni în lume şi predă cursuri publice. La Conservatorul Giuseppe Verdi din Torino a fost numit, în 2010 şi 2013, "Visiting Professor" şi de mai mulţi ani este profesor la Academia de vară Mozarteum din Salzburg. Dominique Merlet este Preşedintele Centrului Internaţional Nadia şi Lili Boulanger şi Ministerul Culturii l-a distins cu titlul de Officier des Arts et des Lettres.
PROGRAM
LUDWIG VAN BEETHOVEN (1770 - 1827)
Simfonia nr. 1, în do major, op. 21
Beethoven debutează ca simfonist în 1800. La aceeaşi vârstă, Mozart îşi compusese aproape toate simfoniile, iar după 1795 Haydn încetase să mai scrie vreuna. Dintr-un punct de vedere, Beethoven consacră, dar şi salvează genul, cu atât mai mult cu cât, la o privire mai atentă, tânărul german se dezvăluie drept singurul mare compozitor activ de simfonii din Viena. Aproape că nu există lucrări similare compuse în capitala imperială de către Haydn (cele 104 de producţii se împart între curtea izolată de la Esterhaza şi scena londoneză) iar cele trei capodopere finale ale lui Mozart, scrise toate în vara lui 1788, se pare că nu au fost niciodată cântate în timpul vieţii sale. Desigur că viaţa muzicală vieneză cuprindea şi creaţii instrumentale ample, dar acestea nu trezeau niciodată interesul şi energiile consumate în favoarea operei. Privind înapoi, este cert că tocmai natura artistică ne-vocală a lui Beethoven a influenţat decisiv cursul ulterior al muzicii europene. Cele nouă simfonii compuse în primul sfert al secolului al XIX-lea au revoluţionat atât compoziţia, cât şi felul în care se ascultă muzică. Unele dintre mărturiile timpului şi istoria critică scursă de atunci au format imaginea unei provocări la care publicul a reacţionat mai întâi reticent, lipsit de cultura şi înţelegerea necesară faţă de creaţii aflate mult înaintea timpului lor. Cu toate acestea, deşi statura geniului beethovenian înlătură orice îndoială, singură personalitatea sa nu ar fi fost capabilă să declanşeze o astfel de transformare. Mai degrabă, Beethoven a fost compozitorul care a apărut la timpul potrivit, în ora astrală a schimbării mentalităţilor şi percepţiilor estetice muzicale, şi care le-a întărit pe cel noi, în dauna celor vechi. Fenomenul a avut loc pe parcursul unei singure generaţii, în jurul anului 1800.
Dacă în 1790 Immanuel Kant considera încă muzica instrumentală o artă minoră, destinată simţurilor şi plăcerii, şi nu raţiunii, din cauza absenţei unui text purtător de sensuri concrete, după doar câţiva ani primii scriitori romantici germani, în frunte cu Wackenroder, Novalis şi Tieck, răsturnau complet ierarhiile, declanşând scandalul aşezării muzicii în fruntea tuturor artelor, şi în primul rând pe cea instrumentală. Lipsa devenise o virtute, armoniile însele devenind capabile să transmită adevăruri estetice ultime, fără ajutorul cuvintelor. În acest context al revigorării idealismului filosofic Beethoven se încadra fără rest: descătuşată de condiţionările materiei – reprezentată aici de rigorile textului – muzica se putea avânta liberă în orizontul spiritului. Beethoven însă nu s-a pripit. Debutul orchestral târziu pentru standardele vremii ascundea înţelegerea importanţei enorme pe care simfonia, ca gen instrumental superior, o primise din partea contemporanilor.
Nu se mai putea compune o simfonie ca muzică a intervalului, fie între actele unei opere, fie ca divertisment de curte sau chiar şi drept comandă privată generos remunerată. Peste noapte, incontinenţa rutinei făcea loc reflecţiei singulare: până la Beethoven, istoria muzicii numără peste şaisprezece mii de simfonii, odată cu el – câteva sute. Mediocri sau geniali, compozitorii cad în expectativă, unii reducând viteza, alţii abandonând simfonia pe de-a-ntregul. Riscul compromiterii fiind prea mare, simfonia rămâne pentru cei aleşi. În acest punct al maturizării celui ales şi al câştigării de către muzică a unei demnităţi nesperate apare Simfonia nr. 1. În ea răsună trecutul, pulsează prezentul şi se profeţeşte viitorul. La început, o farsă: în loc de o introducere maiestuoasă, suflătorii din lemn intonează armonii ciudate, care modulează fără o direcţie precisă (lucru amendat prompt de criticii vremii). De la primul pas, Beethoven se anunţă drept un adversar al regulilor, pe care însă nu le mătură (deocamdată) brutal, ci plin de umor (Haydn zâmbeşte satisfăcut).
Nerăbdător parcă în a-şi etala calităţile, tânărul impertinent (cum îl caracterizau toţi cunoscuţii săi) adună în scurta introducere diferite stiluri: buffo în primele măsuri, liric în desfăşurarea corzilor, solemn în caracterul general. Neliniştea se transferă mai departe în secţiunea principală, unde tema întâi, aparent simplă, modulează rapid şi pregăteşte terenul unei prime acumulări marca Beethoven. Avem, deci, de-a face, după doar câteva măsuri, cu toate trăsăturile extinse şi elaborate mai târziu la o scară mai mare în următoarele opt simfonii: claritate, energie ritmică, dinamică, coerenţă şi, în primul rând, necesitate.
Senzaţia imediată atunci când asculţi Beethoven, de la prima simfonie, este că totul se leagă şi că nimic nu poate fi oprit, într-un amestec unic de eliberare şi stăpânire, de impetuozitate şi control, sub semnul voinţei. După o parte secundă lirică, ce aduce aminte de Andantele din Simfonia nr. 40 de Mozart, Beethoven realizează cel mai original moment acolo unde toţi aşteptau convenţia: în menuet.
Veritabil scherzo şi locul unde compozitorul a experimentat ritmic cel mai asiduu în toate simfoniile sale, această secţiune a devenit eminamente beethoveniană, aşa cum când spui „sarabandă” te gândeşti la Bach. Partea a patra este precedată, ca şi prima, de câteva măsuri marcate „adagio”. Aceste fragmente lente joacă rolul unor pauze, într-o simfonie lipsită de o parte propriu-zis lentă şi traversată de un impuls nerăbdător, în allegro con brio pentru prima parte şi allegro molto e vivace pentru ultimele două. Aflat în dispoziţia sa ludică – de care uităm adesea, fascinaţi de profilul consacrat de erou tragic – Beethoven construieşte finalul pe o altă glumă muzicală, în forma unei game ascendente, care se încheagă nesigur şi burlesc. Intrigat de aerul neserios al segmentului, Gottlob Türk, un respectat compozitor şi dirijor de la începutul secolului al XIX-lea, l-a eliminat în întregime, convins că publicul ar fi izbucnit în râs. Departe de orice derapaj stilistic, Beethoven ascunde în Simfonia nr. 1 nu doar „Eroica” şi Simfonia „Destinului”, ci şi spontaneitatea din Simfonia nr. 4 sau parodia din nr. 8. ( Text de Mihai COJOCARU)
CESAR FRANCK (1822 - 1890)
Variaţiuni simfonice pentru pian şi orchestră în fa diez minor
César Franck, pianist, organist, compozitor şi profesor, a rămas în istoria muzicii franceze mai mult cu renumele de "şef de şcoală" pentru o întreagă generaţie de compozitori decât pentru creaţia sa, deşi a compus în cele mai diverse genuri. Născut în 1822 la Liége, în districtul valon francofon al Olandei, César Franck este revendicat şi de istoria muzicii belgiene deoarece, începând din 1830, când Belgia devine stat independent, oraşul Liège aparţine Belgiei. După începerea studiilor la conservatorul din oraşul natal, la vârsta de opt ani, în calitate de copil-minune, în 1835 s-a stabilit împreună cu familia la Paris, întrucât tatăl său intenţiona să-l lanseze într-o carieră solistică. La Conservatorul din Paris a studiat pianul cu Pierre Zimmermann, contrapunctul cu Anton Reicha şi orga cu François Benoist. În recitalurile sale de pian, pe lângă repertoriul la modă de fantezii concertante şi parafraze după arii din opere cu accent pe virtuozitatea interpretului, a început să introducă şi lucrări proprii. Printre primele opusuri în genul cameral, Trios concertants pentru pian, vioară şi violoncel op.1 (1841) i-a adus încurajarea şi aprecierea din partea lui Franz Liszt. A urmat compunerea unei opere (Stradella) şi a unui oratoriu (Ruth). Din 1858 până la sfârşitul vieţii a fost organistul bazilicii Sainte Clotilde din Paris, pe noua orgă Cavaillé-Coll, post care a favorizat creaţia sa pentru orgă. În lucrări precum Six pièces, Grande pièce symphonique, Prélude, fugue et variations, Trois chorals, impetuozitatea romantică turnată în tipare clasice se îmbină cu tehnica improvizatorică, artă pentru care César Franck era unanim recunoscut. În 1872 i-a urmat lui Benoist la clasa de orgă a Conservatorului parizian, curs ce a devenit mai mult unul de compoziţie. Astfel, în jurul său s-au adunat discipoli ce aveau să fie nume importante ale muzicii franceze: Vincent d’Indy, Henri Duparc, Paul Dukas, Ernest Chausson, Louis Vierne, Charles Bordes.
Aceşti muzicieni activau în cadrul unei asociaţii - Société Nationale de Musique - care promova muzica franceză sub deviza "Ars Gallica". La primul concert al societăţii, în 1871, a fost prezentat Trio de Salon nr.2 de Franck, iar în decursul anilor s-au interpretat prime audiţii ale maestrului. În 1886, când Camille Saint-Saëns a demisionat de la conducerea societăţii, postul a fost preluat de César Franck, cel care în 1885 primise distincţia Légion d’honneur. De activitatea sa în cadrul bisericii se leagă compunerea unor lucrări vocal-simfonice pe subiect liturgic, cum sunt oratoriile Rédemption, Les Béatitudes, Rébecca. Lucrările în genul cameral - Cvintetul cu pian în fa minor, Quatuor, Sonata pentru vioară şi pian dedicată lui Eugène Ysaÿe, lucrările pentru pian Prélude, choral et fugue, Prélude, aria et finale - pun în evidenţă un mozaic articulat din fraze ample, pe baza unui motiv generator permanent modificat, tehnică ce aminteşte de scriitura lui Franz Liszt. Lucrările simfonice - poemele Ce qu’on entend sur la montagne, Psyché, Le chasseur maudit, Simfonia în re minor, Les Eolides - prezintă structura construită pe principiul ciclicităţii, utilizând reluarea unei teme sau transformarea unei teme unice. În limbajul armonic se detectează influenţa wagneriană prin suprapunerea unor acorduri din tonalităţi îndepărtate şi ţesătura intens cromatizată. În 1884 Franck a compus un poem simfonic cu pian obligat, Les Djinns, iar succesul de care s-a bucurat din partea criticii s-a datorat şi interpretării lui Louis Diémer. Drept mulţumire, în 1885, compozitorul i-a dedicat pianistului o lucrare de aceeaşi factură, Variations symphoniques, care a avut prima audiţie la data de 1 mai 1886, la concertul anual organizat de Société Nationale de Musique. După cum arată titlul, Variaţiunile simfonice pun în valoare măiestria compozitorului în tratarea formei variaţionale. Cu un caracter de fantezie liberă, lucrarea prezintă trei secţiuni executate fără pauză. Introducerea, tema cu variaţiuni şi finalul urmăresc alternanţa mişcărilor din clasica formă de concert. Prima secţiune se deschide cu un motiv pe ritm punctat la coarde urmat de un motiv descendent la pian. În secţiunea mediană, cea a variaţiunilor, solistul şi orchestra se află într-un permanent dialog, apoi un tril prelungit la pian face trecerea la a treia secţiune, o formă de sonată compactă, în tonalitatea omonimei majore. Pe tot parcursul piesei, prelucrarea motivului tematic iniţial enunţat de pian demonstrează acel principiu al ciclicităţii ce caracterizează creaţia lui César Franck. (Text de Ozana ALEXANDRESCU)
DMITRI ŞOSTAKOVICI (1906 – 1975)
Simfonia nr. 1
Născut în St. Petersburg, oraşul elitei intelectuale şi artistice a Rusiei, Dmitri Şostakovici este, neîndoielnic, unul dintre importanţii compozitori din veacul său.
Deosebit de înzestrat pentru muzică, încă adolescent, Şostakovici a stârnit admiraţia unanimă, atât ca pianist, cât şi ca autor precoce. Făptura lui firavă se transforma parcă în faţa pianului, din care scotea sunete când delicate, când pline de vigoare. Asculta şi cânta în casa părintească (tatăl său era inginer) Haydn, Mozart, Beethoven, Borodin, Aliabiev, Ceaikovski. Între 1916 şi 1918 a urmat şcoala lui Glasser; în 1919 intră la Conservator, ca discipol al lui Nikolaev la pian şi al lui Maximilian Steinberg (elev al lui Korsakov) la compoziţie. Înregistrează un succes enorm cu Simfonia I (1925, anul absolvirii clasei de compoziţie). În 1927 obţine o diplomă de onoare la Concursul Internaţional Chopin din Varşovia; cu timpul, va cânta doar lucrări personale.
Şostakovici dă la iveală balete, opere (Nasul 1927/28; Lady Macbeth din ţinutul Mţensk, 1930/32, în versiunea nouă din 1961/62 Katerina Ismailova ş.a.), lucrări simfonice şi concertante, camerale, oratorii, cantate, muzici de teatru şi de film, chiar şi o operetă.
Şostakovici s-a bucurat de o reală autoritate profesională în lumea muzicii şi în rândurile publicului larg. Autorităţile nu l-au cruţat; asemenea lui Prokofiev era vizat în rezoluţii ale organelor de partid, acuzat de tendinţe formaliste, deşi titlurile unor lucrări erau cât se poate de “aliniate” (Omagiu lui Octombrie, 1 Mai, Anul 1905, Anul 1917 am notat subtitlurile unor simfonii). Profesor mai întâi la Leningrad (din 1937), este mutat în 1943 la Moscova, unde se considera un dezrădăcinat. Şostakovici ţinea un jurnal care a fost publicat postum (1979) în străinătate de către Volkov.
La nici 20 de ani, Şostakovici avea să dea, prin prima-i simfonie, măsura geniului său creator. Toate trăsăturile care-i definesc stilul se regăsesc aici: melodica destul (şi foarte) de contorsionată, ritmurile viguroase, formele riguroase, tensiunile duse la extrem şi, mai cu seamă, remarcabila expresivitate muzicală. Tema primă din partea I, intonată de trompeta cu surdină, conţine forţă şi coeziune, elemente întărite de contrapunctarea cu fagotul. Tema principală din Allegro este „energică, concentrată” (L. Danilevici, în monografia din 1957), iar cea de a doua „naivă şi capricioasă … aminteşte de un vals liric” (id.). Dezvoltarea nu va avea dramatismul caracteristic simfonismului şostakovician (propriu începând cu Simfonia nr. 5), dar îl prevesteşte. Repriza este în oglindă. Partea secundă este un scherzo scăpărător. Cea următoare are un lirism distilat, dar şi accente dramatice. Finalul este punctul culminant al simfoniei. Este, în întregul ei, o simfonie surprinzător de matură, care cuprinde, in nuce, trăsăturile de limbaj afirmate ulterior cu vigoare (şi nu numai în genul simfonic, ci şi în cel concertant, cameral etc.), nu numai în configuraţia tematică, ci şi în orchestraţia inventivă şi puternic colorată. (Text de Petre CODREANU)
Texte realizate de Secretariatul Muzical al Filarmonicii "George Enescu".
Joi, 9 aprilie 2015, ora 19.00
Orchestra simfonică a Filarmonicii „George Enescu”
Dirijor CRISTIAN MĂCELARU
Program
Ludwig van Beethoven
Simfonia nr. 1, în do major, op. 21
César Franck
Variaţiuni simfonice pentru pian şi orchestră în fa diez minor
Solist DOMINIQUE MERLET
Dmitri Şostakovici
Simfonia nr. 1, în fa minor, op. 10
Se încarcă comentariile...
