Compozitorul George Foca-Rodi: „Un iad mai mare ca pe Pământ nu există nicăieri“  VIDEO

Pianistul şi compozitorul George Foca-Rodi, care trăieşte în Statele Unite şi compune inspirat de suferinţele Holocaustului, este oripilat şi de atrocităţile atentatelor din zilele noastre, subliniind că sălilele de concerte devin un refugiu, unde oamenii vor să asculte muzică adevărată. Lucrări simfonice semnate de George Foca-Rodi au fost prezentate de curând la Filarmonica „George Enescu” din Bucureşti şi la Filarmonica „Moldova” din Iaşi.

L-am întâlnit pe George Foca-Rodi (79 de ani), în luna martie, după ce Orchestra simfonică şi Corul Filarmonicii „George Enescu“, dirijate de Paul Nadler,  au interpretat la Ateneu, compoziţiile sale „Lamento for the Holocaust“, „The Dawn of Victory“, „Meditation“. Plecat din România în 1976, George Foca-Rodi s-a impus în Statele Unite mai întâi în calitate de pianist. A cântat în premieră new-yorkeză „Sonata în fa diez minor“ de George Enescu. A început să cânte în prestigioase săli americane, un recital Chopin la Lincoln Center fiind considerat un eveniment muzical. A primit premiul I din partea Academiei Beaux Arts a oraşului New York pentru piesa „An American in Moscow“/ „Un american în Moscova“. „Muzica este viaţa mea. Nu am fost niciodată interesat în prelucrarea folklorului, nu m-au interesat ideile comuniste ce reprezentau politica. Nu trebuie să ne plecăm pentru a ne păstra identitatea, dar nici nu trebuie să devenim martiri în conflictul prezent dintre Est si Vest“, spune el.

„Weekend Adevarul“: Sunteţi plecat în Statele Unite in 1977. Prima dată aţi studiat pianul...

George Foca-Rodi: Am început să cânt la pian când eram copil si din 1977 când am plecat am început o carieră concertistică. Printre altele am cântat pentru prima oară la New York „Sonata în fa diez minor “ a lui George Enescu, care nu se mai cântase până atunci. Am cântat-o pentru Guvernul american. Am avut câteva apariţii la Washington şi am cântat la Lincoln Center de câteva ori, dar încet-încet am început să fiu atras de ideea de a compune, de a scrie muzică. Înainte de a pleca din ţară, la rugămintea prietenei mele Cătălina Buzoianu, am început să scriu muzică pentru teatru. Prima piesă pentru care am scris muzică a fost „Pescăruşul“ lui Cehov. După aceea, a urmat o perioadă în care am scris muzică pentru multe piese ale Teatrului Naţional din Iaşi.

În ce an se întâmpla asta?

Am început în anii 1966-1967.

Ce vă inspiră în compoziţiile dumneavoastră?

Pot spune în mod cinstit: fiecare compozitor stă pe umerii altui compozitor. Nu poţi să compui fără o anumită bază din trecut, fără o anumită temelie. Există întotdeauna cineva care este în spatele tău, de la care ai învăţat cum să scrii sau cum să compui, cineva care te ghidează fără să-ţi dai seama că există. De fapt muzica mai multor compozitori şi mai multor scriitori sau pictori îi fomează pe artiştii care creează mai târziu, au un efect asupra lor. Pe mine m-a impresionat cel mai mult Stravinski. Pentru mine, Stravinski este cel mai important compozitor al secolului trecut, iubesc muzica lui extraordinar de mult.

Păstraţi legătura cu România?

Sigur, păstrez legătura cu România tot timpul. Am prieteni cu care vorbesc foarte mult în ţară. Urmăresc activitatea artistică a României, activitatea muzicală, ceea ce se scrie. Sunt interesat de viaţa culturală a ţării noastre şi încerc în permanenţă să contribui dacă se poate cu anumite idei sau impresii pe care le am.

Cum se vede acum România din Statele Unite?

Din punct de vedere artistic şi intelectual şi cultural, din păcate, România nu este cunoscută suficient. E foarte trist, dar e adevărat. Ar fi trebuit ca artiştii români să fie mai bine cunoscuţi, muzicienii, artiştii plastici, actorii şi scriitori români să fie mai bine afirmaţi în lume şi să fie apreciaţi de publicul american. Din păcate, acest lucru se întâmplă foarte rar. Încă o dată, ceea ce vreau să menţionez este că trebuie găsită o formulă, o posibilitate ca arta românească să devină cu adevărat universală şi să nu fie regională. Ştirile ieftine, comerciale, deformate, predilecţia pentru provocări ieftine, toate mă îngrozesc.Naivitatea acelora care cred că salvarea noastra este NATO mă sperie.

Sugerez că trebuie să fim calmi, să ne păstrăm demnitatea fără a deveni provocatori. Trebuie să nu uităm care ne sunt dimensiunile fizice, economice,militare, făra a deveni umili, să fim inteligenţi căutând cu bun simţ să ne purtăm echilibrat şi să nu fim excesivi în nicio direcţie.

Ţineţi legătura cu alţi artişti români din SUA?

Nu. Sunt în legătură cu prietenii mei din Iaşi, cu scriitorii şi cu actorii ieşeni. Eu consider şi astăzi că Iaşiul este cel mai important centru cultural al ţării.

Cât de des reveniţi în România?

Am venit în fiecare an şi am stat în jur de două săptămâni. Simt nevoia să vin să retrăiesc emoţii din trecut, să îmi aduc aminte şi de prietenii pe care i-am pierdut şi de prietenii pe care i-am regăsit. E bine să vii acasă, să vii în ţară. De fiecare dată, când am venit, am stat în Iaşi cel puţin o săptămână.

Cât timp aţi locuit la Iaşi?

Am stat în Iaşi din 1963 până în 1977. Până am plecat.

În Brăila, oraşul în care v-aţi născut, vă mai întoarceţi?

Am fost în vizită sporadic în Brăila, oraşul pe care îl iubesc cel mai mult în lume. Este oraşul meu adorat, nu poate fi înlocuit de nimic, absolut nimic. Nu iubesc niciun oraş in lume mai mult decât Brăila.

„Sunt american, iubesc România“

V-aţi adaptat în Statele Unite?

Da, m-am adaptat şi iubesc America foarte mult. Sunt la zece minute de Manhattan, de centrul New York-ului. De fapt, stau vis-a-vis de Manhattan, într-un oraş care se numeşte Fort Lee. Trec peste podul George Washington şi sunt în zece minute în centrul Manhattanului. New Yorkul este capitala lumii, în primul rând pentru că puterea oraşului este incredibilă. New York este din acest punct de vedere cel mai puternic oraş al lumii. În al doilea rând, New Yorkul este capitala artistică a Statelor Unite. Lincoln Center, Filarmonica din New York, Metropolitan Opera şi Broadway cu nenumăratele manifestări, fac din New York un centru imbatabil, aproape imposibil de comparat. Nicăieri în lume nu sunt atâtea manifestări artistice, atâtea concerte şi atâtea spectacole într-o singură seară câte au loc la New York.

Acasă unde e acum pentru dumneavoastră?

Acasă pentru mine e in America. Acolo am copiii şi nepoţii. Viaţa mea este legată acum de America. Sunt american, iubesc România. Am trăit jumatate din viaţa mea în USA, dar legăturile emoţionale le am cu ţara mea de naştere. Brăila, Iaşi-ul, Braşovul, Bucureştiul îmi sunt deosebit de dragi. Mă aflu în capitala lumii, New York, am din acest loc o altă perspectivă. Privesc peste distanţe cu mult mai mari decât dacă m-aş afla în „spaţiul mioritic“.

De la ce vârstă aţi început să studiaţi pianul?

Târziu, de la nouă ani şi jumătate. Am cântat prima oară Serenada lui Schubert. Nu ştiam să citesc notele, am cântat după ureche. A fost prima oară când am cântat pentru public şi după aceea a început să mă preocupe muzică.

Cât timp aţi dedicat, totuşi, pianului?

Aş spune o viaţă întreagă. A fost o experienţa de a învăţa muzica marilor compozitori. Pianul este instrumentul care, de fapt, te formează cel mai bine ca muzician. Complexitatea pianului te crează.

Mai concertaţi ca pianist?

Nu mai concertez. Acum sunt preocupat de compoziţie. Compun tot timpul. Nu mai am răbdare să stau la pian ore şi ore în şir până să realizez acea perfecţiune pianistică la care aspir.

Ce concerte mai aveţi programate?

Mă interesează cel mai mult în acest moment să compun. Nu mă manifest în spaţiul public. Acum stau şi îmi notez toată viaţa în scris in note.

(FOTO dreapta: Alături de  Caspar Weinberger, fostul Secretar de Stat al Apărării SUA, din timpul preşedintelui Reagan)

În America vi se cântă compoziţiile?

Da, mi s-au cântat compoziţiile. Sunt fericit că publicul reacţionează în mod pozitiv la muzica mea. Ceea ce mi se pare de mare importanţă este că am observat că lumea părăseşte sălile de concerte, când se fac experienţe sonore care nu au valoare şi care nu emoţionează. În acest moment, se observă că publicul vrea să asculte adevărata muzică şi nu muzică ieftină. Am văzut cu ani de zile în urmă în New York o expoziţie de partituri muzicale. Acestea aveau forme de legume, de mere, de pere, fel de fel de lucruri ciudate, partitura se vedea afişată pe perete. Se auzeau zgomotele care veneau din perete prin difuzor, era ceva ridicol, ieftin. Am plecat râzând, după tot ce s-a întâmplat acolo. Ei bine, aceste lucruri au reuşit să gonească publicul din sălile de concerte. Lumea se trezeşte, a început să-şi exprime această dezaprobare şi nu mai vine la concerte.

Oamenii nu vin să asculte zgomote, ci vor să asculte muzică. Şi tendinţa asta de reîntoarcere în muzică mă motivează pe mine să scriu şi mai ales să scriu în felul în care scriu.

Mai e valabilă sintagma evreu-rătăcitor ? Cum îi urmăreşte pe evrei eticheta asta?                 

Suferinţele poporului evreu sunt de mii de ani, ei au fost consideraţi şi sunt încă consideraţi principalii vinovaţi pentru moartea lui Christos, ceea ce poate să fie discutabil. Ei au un loc al lor, unde merită să se întoarcă.  

Credeţi în Dumnezeu?

E o problemă absolut devastatoare. Cred în permanenta reîntoarcere, acesta e un mod diferit de abordare decât în culturile care cred în Dumnezeu. Cu alte cuvine, reîntoarcerea la viaţă ar fi mai degrabă un eveniment astronomic...Nu cred în îngeri cu aripioare albe care sună dulce şi nu cred că există fiinţe cu o coadă neagră şi cu coarne.

Cred mult mai mult în raţiune, ştiinţă şi cred mult mai mult în capacitatea umanităţii să  crească din punct de vedere intelectual şi, eventual, să renunţe la anumite tare create de religii. Religiile cauzează cele mai îngrozitoare crime: creştinii s-au ucis între ei, catolicii şi protestanţii, ortodocşii şi catolicii au avut conflicte.

Credeţi în viaţă după moarte?

Părerea mea: iad mai mare ca pe pământ nu există nicăieri.

La Noul Testament cum vă raportaţi?

Legat de Noul Testament, am întrebări foarte serioase. Cel mai mare traducător în limba engleză a lui Nietzsche a fost Walter Kaufmann, evreu şi, la rândul lui, filosof. Minciuna care s-a spus despre Nietzsche este că el ar fi creat nazismul, când a vorbit despre Supraom. Nietzsche vorbeşte despre permanenta reîntoarcere, dar este un mare critic a Sfântului Pavel, care a creat doctrina creştină. Nietzsche este dezgustat de ideea că oamenii trebuie să fie ca oile. Oamenii nu sunt oi. Supraomul lui Nietzsche nu are nicio legătură cu nazismul şi cu asuprirea celor slabi. Este vorba de o fiinţă superioară care poate duce omenirea spre pace, armonie şi spre progres. Din contra, dorinţa lui Nietzsche e ca cei de jos, cei săraci, să crească, să se ridice, să primească o educaţie. În „Aşa grăit-a Zarahustra“ poemele sunt superbe. Nietzsche este considerat un foarte mare poet, ceea ce multă lume nu ştie.

Cum se face educaţia copiilor în America în zilele noastre?

Am doi copii şi patru nepoţi.  În America, nu avem guvernante. Copiii noştri vorbesc româneşte, nepoţii mei ştiu engleză, iar copiii fiului meu vorbesc perfect spaniolă. Ceea ce îi diferenţiază pe americani de restul lumii civilizate este faptul că nu citesc. Nu sunt educaţi. Marea majoritate a americanilor nu ştiu istoria omenirii. Sunt mari părţi ale Americii în care nu se predă despre evoluţie. Nu aş fi putut trăi în America altundeva în afara New York-ului.  Americanii neştiind istorie, necunoscând momentele marii ale Europei, nu există o tradiţie culturală pe care o au ţările europene. Sistemul bacalaureatului francez care a fost adoptat pe teritorul Europei nu există în America. Şi rezultatul este evident, americanii termină liceul, nu ştiu istorie, nu ştiu literatură, nu ştiu nimic despre restul lumii. Este catastrofal, este absolut tragic.

Există marile universităţi în America: Harvard, Columbia, Princeton, Yale, în care există profesori extraordinari. Cel mai important lucru pentru americani este să citească, din nenorocire, nu sunt curioşi. Nu ştiu lucruri esenţiale despre politica lumii. Asa se explică alegerea lui Trump ca preşedinte.

„Iubire şi pace sunt cele mai frumoase cuvinte“

De ce v-aţi intitulat compoziţia „Lamento for the Holocaust”?

Am început să scriu „Lamento pentru Holocaust“ în 2014. În anul următor urma să fie comemorat Holocaustul în toata lumea şi în Europa în special: uciderea a şase milioane de oameni nevinovaţi. Preocuparea mea cu această tragedie se datorează faptului că, în ultimii ani, a început din nou să se manifeste antiseminitismul. Aparent, ura împotriva poporului evreu a început să fie din nou simţită în comportamentul oamenilor, câteodată chiar în presă. Atunci am hotărât că ar fi bine să reamintim omenirii această extraordinară tragedie. Muzicenii trebuie să fie şi ei interesaţi de aceste momente istorice, să se exprime şi să-şi spună punctul de vedere prin muzică, prin artă, prin toate mijloacele ce le stau la dispoziţie.

Cum aţi colaborat cu dirijorul Paul Nadler, cunoscut de pe scena Metropolitan Opera?

Dirijorul este un artist, care are o mare experienţă în a conduce muzică simfonică, muzică coral simfonică, fiind prim-dirijor al Operei Metropolitan din New York. Inţelege foarte bine cum să lucreze cu orchestra, cu corul şi cu soliştii în acelaşi timp. Este un mare atu pentru un dirijor să aibă această experienţă: să poată folosi vocile umane. Foarte puţini dirijori ştiu să lucreze atât de bine ca Paul Nadler, cu un aparat orchestral foarte mare, cu un cor şi solişti.

Rugăciune pentru pace

Care e povestea lucrării „The Dawn of Victory“ („Zorii victoriei“)?

În ceea ce priveşte piesa a doua, „Zorii Victoriei“, povestesc despre cum a început naşterea statului israelian. La început, într-o formă logică, constructivă şi după aceea având de suferit nenumărate conflicte, trecând prin clipe îngrozitoare de tensiune. În piesă se aud exact aceste lucruri, dorinţa logică pentru crearea unui stat. Încet, încet au început suferinţele şi bătăliile pentru existenţă. Piesa se termină în mod triumfător şi optimist. Piesa a treia este, de fapt, o rugăciune pentru iubire şi pace, are un melos american.

Ceea ce doresc să spun lumii este că cele mai frumoase cuvinte în toate limbile lumii sunt iubire şi pace. Piesa se încheie cu o rugăciune pentru iubire, pace şi lumină.

Este un omagiu faţă de suferinţele evreilor?

Evident, este multă durere în „Lamento pentru Holocaust“, se aude durerea şi suferinţa poporului evreu. În piesa a doua, se aud zbuciumul şi bătăliile din Orientul Mijlociu şi speranţa şi victoria care apare la orizont. Există speranţă şi la un momendat folosesc în câteva limbi: „je t’aime“, „te quiero“, „ti amo“.

Muzica e pe versurile dumneavoastră?

Da, bineînţeles, poemele sunt ale mele. Am scris poezie. Am renunţat la poezie, pentru că îmi place să scriu muzică mai mult decât poezie. Dar, cel mai important moment din aceste trei piese, momentul cel mai important din punct de vedere muzical este un anumit moment de climax, de disperare în „Lamento“ care se încheie cu cuvintele „Never again“ („Niciodată“).

Cum au fost privite în Statele Unite atentatele din Europa?

Sunt îngrozit şi scârbit, pentru că nu pot să înţeleg această cruzime bestială împotriva oamenilor. Motivul principal pentru care am început să scriu şi să fiu preocupat de tragedia Holocaustului este pentru că am observat din nou manifestări înfricoşătoare de ură, nu numai asupra evreilor. Atentatele, decapitările, bombele în autobuze cu copii, toate acestea m-au îngrozit.