Classical music for all - şi în România
0
Avertizez de la început că am încercat să scriu acest articol într-o nuanţă neutră; dar nu-mi va reuşi, aşa că sunt sinceră şi spun: sunt extrem de entuziasmată de faptul că Dilema veche a avut iniţiativa de a publica drept supliment al său, pe perioada Festivalului Enescu, discuri cu muzică clasică.
Şi nu orice fel de discuri cu muzică clasică, ci 10 dintre cele mai cunoscute concerte pentru pian şi orchestră, în interpretări semnate de două dintre cele mai mari nume care vin la Festivalul Enescu 2013: Daniel Barenboim şi Radu Lupu.
Nu pot fi decât entuziasmată că între 29 august şi 3 octombrie vom avea cu toţii ocazia să cumpărăm aceste albume, adevărate bijuterii discografice puse la dispoziţie de Universal Music România.
Se vor găsi cârcotaşi să spună că au mai existat şi alte publicaţii cu suplimente de muzică clasică; le răspund că niciodată nu au fost publicate până acum discuri-supliment de o asemenea calitate, referindu-mă aici nu doar la repertoriul propus, cât la interpretarea de cea mai înaltă clasă.
Judecaţi singuri: integrala concertelor pentru pian şi orchestră de Ludwig van Beethoven cu Daniel Barenboim, solist şi dirijor al Capelei de stat din Berlin, apoi Concertul nr.1 de Johannes Brahms, Concertele nr.21 şi 12 de Wolfgang Amadeus Mozart, Concertul op.16 de Edvard Grieg şi Concertul op.54 de Robert Schumann – toate cu Radu Lupu.
Sunt atât de multe lucruri pe care le pot spune, chiar şi numai din punct de vedere personal, despre aceste muzici de pe aceste CD-uri, despre interpreţii lor. Voi încerca să le ordonez metodic: şi voi începe cu lucrările.
Everestul pianisticii – integrala concertelor pentru pian de Beethoven
Nu există pianist care să nu fi visat să cânte măcar unul dintre cele cinci concerte pe care le-a lăsat cel numit şi astăzi „Titanul de la Bonn”; Beethoven – „Noul Testament al muzicii clasice”, faţă de „Bach – Vechiul testament al muzicii clasice”: această descriere atât de plastică a unei realităţi prezentate de Daniel Barenboim.
Beethoven – considerat de mulţi cel mai important compozitor din istoria muzicii clasice; Beethoven – pe care eu îl văd nu neapărat ca cel mai important, dar cu siguranţă, unul dintre marii vizionari ai muzicii. El nu este doar un clasic (deşi şcolăreşte îl plasăm între compozitorii clasici, ai primei şcoli vieneze): cu un ochi el poate privi în trecut, atunci când îi ascultăm extraordinarele fugi, însă în ultimele lui cvartete găsim prefigurări ale muzicii care avea să fie scrisă abia după 100 de ani după moartea lui.
Acesta este deci Beethoven – gândiţi-vă cât de important trebuie să fie atunci Beethoven, creatorul de lucrări pentru pian, instrumentul la care el însuşi cânta: şi să nu uităm că primele audiţii ale concertelor 1-4 au fost susţinute chiar de Beethoven – pianistul.
Cele cinci concerte pentru pian surprind un interval de timp relativ restrâns din viaţa componistică a lui Beethoven: primul a fost scris între 1796-1797, iar ultimul, între 1809-1811. Tot în 1796, Beethoven a început, progresiv, să surzească; tocmai datorită bolii sale, nu a mai putut să-şi interpreteze singur premiera ultimului său concert pentru pian.
Este însă şi perioada când Beethoven îşi scrie mare parte din creaţie: 8 simfonii, sonate pentru pian, cvartete, opera „Fidelio”. Primele două concerte pentru pian ni-l relevă pe tânărul şi mai exuberantul Beethoven: forme clasice, o melodică luminoasă, o anumită înclinare pentru virtuozitate, mai ales în concertul nr.2, pe care l-a scris special pentru debutul său pianistic la Viena.
Ultimele trei ni-l relevă pe Beethoven în perioada sa de maturitate şi reflectă zbaterile interioare ale compozitorului care devenea surd. Concertul nr.3 este tipic: în tonalitate minoră, cu teme conflictuale, cu numeroase schimbări de dispoziţie; Concertele 4 şi 5, cele mai cunoscute de altfel, reflectă mai curând o împăcare a compozitorului cu sine însuşi - mie îmi trezesc imaginea unui împărat care reflectă la deşertăciunea lumii. Cred că acelaşi lucru a avut în cap şi editorul englez al celui de al cincilea concert, cel care i-a dat denumirea de „Imperialul”.
Daniel Barenboim şi „Beethoven for all”
Interpretările concertelor beethoveniene pe care le veţi găsi pe acest disc au fost realizate de Daniel Barenboim şi Capela de stat din Berlin în timpul unor concerte live din mai 2007, susţinute la Bochum – înregistrările au apărut iniţial la casa Decca în seria „Beethoven for all” prin care Barenboim şi-a aniversat, în 2012, împlinirea a 70 ani.
Cred că oricine a auzit până acum de Daniel Barenboim, carismaticul dirijor şi pianist care a schimbat faţa lumii clasice de astăzi. Este tipul artistului universal: născut în Argentina din părinţi evrei ruşi, stabilit apoi în Israel, apoi la Londra, dar cu o viaţă care se desfăşoară de fapt în funcţie de numeroasele concerte susţinute pe întregul mapamond.
Daniel Barenboim este cu adevărat un vrăjitor: când veţi asculta aceste cinci concerte de Beethoven veţi înţelege de ce spun asta (cât aş vrea, nu pot, dar nici nu vreau, să explic magia muzicii în cuvinte). Este atâta poezie, dar şi virilitate în interpretarea sa, toate ingredientele unei interpretări fascinante sunt măsurate parcă în cantităţi farmaceutice, dar stau în echilibru şi în plus, creează parcă mici focuri de artificii în momentele de climax.
Barenboim l-a iubit pe Beethoven întreaga lui viaţă; de aceea a şi ales să-şi sărbătorească 70 ani de viaţă cu această serie intitulată sugestiv „Beethoven for all” care include integrala sonatelor pentru pian, a concertelor pentru pian, dar şi a simfoniilor înregistrate alături de ansamblul pe care el însuşi l-a fondat – West Eastern Divan, alcătuit din muzicieni evrei şi arabi, o încercare reuşită de a arăta că există şi soluţii paşnice pentru a reconcilia popoare aparent ireconciliabile.
Radu Lupu – un clasic genial al vremurilor noastre
Spun de la început: nu a existat mare muzician străin pe care să-l întreb ce interpret român cunoaşte şi admiră şi să nu-l amintească primul pe Radu Lupu. Deşi a părăsit România de mai bine de 40 ani, Radu Lupu continuă să se recomande drept „pianist român” şi asta spune ceva despre el, în ciuda faptului că a ezitat să revină mai des să cânte în ţara în care s-a născut.
L-a convins anul acesta bunul lui prieten, Daniel Barenboim, alături de care a debutat în America, după ce a părăsit România: se întâmpla în 1972, într-un concert cu Orchestra din Cleveland.
Radu Lupu are puţine discuri, însă toate au fost admirate şi descrise elogios de cronicarii internaţionali; de altfel, chiar la începutul lui 2013, un jurnalist american de la San Francisco Chronicle îl descria pe Radu Lupu drept „un pianist genial”.
Ascultând înregistrările lui Radu Lupu, realizezi de ce este atât fascinată întreaga lume de acest pianist retras, în total contrast cu universul sub reflectoare al artiştilor de astăzi. El cântă numai anumiţi compozitori, nu abordează decât anumite lucrări pe care le şlefuieşte până la perfecţiune. La Radu Lupu nu vom întâlni focuri de artificii, ca la Barenboim, ci o interiorizare, o spiritualizare a muzicii ce nu poate decât, în cele din urmă, să emoţioneze, să te transporte către lumi despre care nici nu ştiai că există.
În 2011, casa Decca a reeditat o colecţie a tuturor lucrărilor concertante înregistrate de Radu Lupu – 6 discuri, dintre care 3 pot fi achiziţionate, începând cu 19 septembrie, împreună cu „Dilema”.
Sunt interpretări de referinţă, la care se raportează toţi marii pianişti şi critici: de la masivul şi masculinul concert nr.1 de Brahms, la seraficele concerte 21 şi 12 de Mozart (concertul 21 este binecunoscut datorită includerii sale pe coloana sonoră a filmului „Elvira Madigan”), şi în fine, la două dintre cele mai cunoscute concerte romantice din întreaga literatură pianistică – concertele de Schumann şi Grieg, ambele în la minor, însă fiecare altfel, Schumann cu expresia romantică germană, Grieg, descriind parcă în sunete fiordurile nordului.
Classical for all şi…poveşti, a mea, a dumneavoastră
Nu ştiu dacă v-am convins că „Dilema veche” şi Universal Music România vă oferă ocazia unică de a vă crea, la preţuri accesibile, o colecţie cu 10 dintre cele mai frumoase concerte pentru pian, în interpretări dintre cele mai bune care au existat vreodată şi în condiţii tehnice excepţionale.
Susţin că a asculta muzică (dar în special în cazul muzicii clasice se potriveşte asta) este o modalitate de a crea poveşti de viaţă, de a te îmbogăţi cu ceva ce nu poate fi înlocuit, dincolo de a-ţi crea un ambient plăcut şi liniştitor, ceea ce de fapt nici asta nu este de neglijat în condiţiile în care trăim astăzi.
Pentru mine, partea a II-a din Concertul nr.5 de Beethoven va vorbi mereu despre prima iubire, aşa cum părţile lente din Concertul nr.21 de Mozart, concertele lui Schumann şi Grieg îmi amintesc de primii ani ai studenţiei şi despre chinurile facerii unui om adult.
Sunt sigură că şi dvs., celor care citiţi Dilema veche şi, poate iubiţi muzica clasică, Beethoven, Mozart, Schumann sau Grieg au să vă spună ceva numai de dvs. înţeles şi să rămână mereu în memoria dvs. afectivă, alături de o poveste de viaţă.
Rămâne doar să alegeţi nu doar Beethoven, ci „Classical for all”…
Articol publicat iniţial în Dilema veche
Se încarcă comentariile...
